"Fara Dumnezeu, orice iubire moare" -
Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a
Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa,
unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu
adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca
deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar
de viata si de iubire adevarata -
"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

-
Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca.
Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in
care se raporteaza la dragoste?- As spune ca noi,
monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi,
pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta,
parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le
lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e
iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad
filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O
iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga
orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar
iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real.
Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o
cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea
asta de iubire exista in toti.
- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?-
Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai
seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de
fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e
adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci
cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o
iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o
intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi,
oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e
fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este
in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul
si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e
o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa
participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim
iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu
toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.
- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?-
Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul
de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti
singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau
mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om,
trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din
relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e
un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.
-
Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si
totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am
vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?- Moare
pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de
unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista
principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e
cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan
Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se
consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se
stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre
oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci
catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza,
pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie.
Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.
- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...-
Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne
raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor
infinit, dar care nu e descatusat.
Prin iubire si cu ajutorul lui
Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul
fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de
iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine
iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai
nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul
evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se
plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt
sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si
aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de
sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor,
ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara
Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui,
harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu
din celalalt.
- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?-
Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea
actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa
se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si
dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste
fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim
cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine
si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de
iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt.
Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in
intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i
faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie
sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea
inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o
valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si
verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand
intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea
de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata.
Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti
epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.
Daca
dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci
cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc
in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la
Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te
daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l
face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In
iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in
Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.
-
Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul?
Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la
fel...- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o
dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin
daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul
celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase
stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se
inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume
un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care
nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea
propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor
evolua niciodata.
"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire"-
Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E
vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la
Dumnezeu?- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu
exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia
Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva
tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la
Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit
Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce
trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam
indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu
inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna
de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la
iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se
lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu
nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e
trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se
reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o
putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun
eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci
iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista,
intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in
schimb.
- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?-
Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l
stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul
incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu.
Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l
traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin
ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se
va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o
relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie
sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa
cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul
peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul
acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti
o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand
felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati
si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine
insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc
spatele. Te trezesti singur.
- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?
- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei.
Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine,
presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le
treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie
de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al
celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri
tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe
binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt,
preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze
pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita
drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca
ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta,
il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea
niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine
asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia
celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si
in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult.
Asta e iubirea adevarata.
- Cateodata, oricate ai face
pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de
dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?-
In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana
nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie
pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu
care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi,
un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste
pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar
daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa
salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de
relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si
mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele.
Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa
pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur
suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama
ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca
omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv,
prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.
"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"- Si atunci care e rostul casniciei?-Relatia,
casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim.
Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a
deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi,
iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem
iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase
largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot
iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate
animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu.
Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care
va fi in Imparatia Cerurilor.
- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?-
Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris
sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care
relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta,
iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa
cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va
dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila
dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia
sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din
contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai
repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se
ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect
nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine,
prin intermediul celuilalt.
- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?-
Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti
pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si
cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar
nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea
contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca
mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt
foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa
suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit
suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca,
afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.
-
Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai
casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate
acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?-
Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire
adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De
fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in
faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu
e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si
dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o
iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa
ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca
apare ceva mai ofertant.
- Cand traiesti o iubire
nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te
iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...- Modul
asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un
produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune
imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz,
ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia
respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar
oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni
se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa
incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu
poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati,
pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu
crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand
foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine
esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa
fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si
dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai
departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in
primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te
depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de
devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa
tine.
"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"-
De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si
iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu
are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.-
Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i
consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te
consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai
profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative,
inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti.
Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si
vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat
si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire
rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea
trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de
implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara
principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere.
Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa
cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta
e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da
nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele
tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine.
Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea.
Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce:
fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se
poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu
bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot
ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate.
Tot ce traim e searbad.
- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?-
Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci
incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost
cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El
si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat,
ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o
despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai
fost posedat de celalalt.
- Uneori, dupa o mare iubire,
nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul
inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din
dragoste?- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta
e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara.
Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate
vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu
trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta
infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e
foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se
inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne
infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima.
Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi
din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou,
sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.
"Fericirea se munceste in fiecare zi"- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...-
Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta
se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci
incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul
sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu
mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea
mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie.
Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la
incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret!
Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il
poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu
mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el.
Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea
lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber.
Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in
topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.
- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?-
Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele
noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total,
tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata.
Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o
cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si
primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu
asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim
mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o
incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o
plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E
un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor
noastre. Fericirea e devenire.
Sursa: http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840