Cuplul spiritual. Cum reușim să ieșim din capcana visului?

Chiar şi bărbaţii care obişnuiesc să se amuze pe seama poveştilor romantice sunt contaminaţi. Trăim într-o cultură în care iubirea ideală, năvalnică, perfect împlinită şi împlinitoare a devenit o emblemă. Un ţel. Un drept. Aşa simt cei mai mulţi dintre noi. Aşa am fost sugestionaţi să credem.  Filmele, romanele, miturile întreţinute de mass-media au pus umărul la această iluzie.
Ce forţă păstrează de fapt coeziunea cuplului? Până de curând era dependenţa reciprocă, datorată necesităţilor economice, presiunii sociale şi, vreme de multe secole, celei religioase. Ultimele decenii au produs adevărate mutaţii în privinţa felului cum îşi înţeleg bărbatul şi femeia rolurile şi relaţia de cuplu. Dar mulţi încă se împotmolesc, nu ajung niciodată la adevărata intimitate şi nici nu au o imagine clară despre ceea ce înseamnă cunoaşterea reciprocă şi comunicarea.
Mişcarea feministă, mult clamata revoluţie sexuală şi abandonarea valorilor religioase tradiţionale au subminat imaginea cuplului unit la bine şi la rău. Oamenii caută azi cu înfrigurare o nouă raţiune de a trăi împreună, iar mulţi speră să o găsească în iureşul emoţional şi ardoarea care îi incendiază atunci când se îndrăgostesc, în faza idilică a relaţiei.

Iluziile aduc deziluzia
De unde vine această aspiraţie naivă? Cei mai mulţi dintre noi se simt incompleţi. Şi e atât de tentant să privim intimitatea ca pe un mijloc de a umple acest gol imens! Ne dorim o atenţie neîntreruptă, pasiune sufletească şi erotică mereu crescătoare.  Ni se pare că prezenţa vâlvătăii de început a poveştii de iubire ne îndreptăţeşte să hrănim o asemenea speranţă, evident atât de iluzorie. Şi ne construim o imagine mentală a celuilalt cu toate calităţile pasionale, permanente şi pozitive, care ne împiedică să resimţim solitudinea. Acesta e adevărul necosmetizat: cele mai multe cupluri se menţin astăzi din speranţa unei neîntrerupte gratificaţii reciproce.
Dar tocmai o asemenea dorinţă nerealistă ne asigură şi inevitabila deziluzie. Oricine plonjează într-o relaţie intimă cu scopul şi setea ca omul de lângă el să-l împlinească, se îndreaptă către o vale a plângerii: nimeni nu ne poate satisface la infinit. Iar după ce cădem în capcana comună a aşteptării ca fiinţa dragă de lângă noi să ne facă de-a pururi fericiţi, nu trece mult până descoperim efemeritatea acestui „aranjament”. Din acel moment încep resentimentele şi de o parte şi de cealaltă, fiecare dintre cei doi îndrăgostiţi se simte frustrat, păcălit, revoltat că „sufletul-pereche” nu şi-a îndeplinit sarcina irealizabilă. Începe o nouă fază a relaţiei, în care amândoi simt cum cresc sentimentele negative pentru care nu sunt pregătiţi.

Asumă-ţi responsabilitatea
Ce facem? Rămânem cu braţele încrucişate în timp ce ne plângem de cel iubit şi îl acuzăm că ne face să suferim sau învăţăm cum să reacţionăm mai înţelept atunci când purtarea sa nu ne mai bucură? E alegerea noastră. Suntem singurii care putem rupe înlănţuirea distructivă. E inutil să aşteptam de la celălalt să ia iniţiativa unei transformări. Hai să recunoaştem – dacă ai făcut vreodată acest soi de efort, ştii că nu este o sarcină chiar uşoară să-ţi modifici genul de reacţii la ceva negativ.
Fără un ideal însă, fără perspectiva şi motivaţia spirituală, adâncă, adevărată, consubstanţială fiinţei noastre, nu doar declarată ca intenţie, nu putem depăşi sentimentele negative. Fugim de fapt de realitate. Iar eroarea noastră psihologică ne face să presupunem fără nicio reţinere că aspectele negative ale celui iubit sunt o ameninţare reală şi ne justifică în consecinţă resentimentele şi atitudinea defensivă.
În cel mai rău caz, filtrul nostru psihologic ne amplifică sentimentele negative şi condamnarea „îndreptăţită” a lipsurilor celuilalt. Cu timpul putem să ne rafinăm mecanismele de acuzare, avem toate datele să devenim experţi în arta de a depista ceea ce nu merge, de a înţelege sursele durerilor, supărărilor noastre şi de a le exprima. De fapt, nu ajungem decât să ne complacem în ele.
O atare strategie psihologică e sinucigaşă, deoarece riscăm să ne petrecem toată viaţa  luptându-ne cu sentimen-tele negative şi să nu ajungem niciodată la capăt. Suntem tentaţi să-l facem pe celălalt responsabil de toate dificul-tăţile noastre, să ne delectăm în rolul de victimă, să negăm propria contribuţie de adult la situaţia respectivă. Dar un comportament ca acesta nu ne ajută să înţelegem problema atitudinilor ascunse, a rădăcinilor care dau naştere şi întreţin sentimentele negative.
Mai mult decât atât, inventează şi fixează noţiunile profund eronate care stau la temelia suferinţelor noastre. Şi, făcându-l pe celălalt mai responsabil decât pe noi înşine, evităm să explorăm sensul real al suferinţei noastre. Rezultatul trist este o relaţie în care blamarea sistematică a celuilalt devine un mod de a trăi. Această greşeală psihologică fixează şi cronicizează sentimentele de neputinţă, de frică, ne întreţine ranchiuna faţă de persoana pe care o considerăm responsabilă de chinul nostru. E limpede că acestui comportament îi lipseşte ceva esenţial, de aceea nu poate funcţiona ca o soluţie reală.

Cunoaşte-ţi toate emoţiile
Singura soluţie reală o aduce înţelegerea spirituală a propriei fiinţe şi a naturii oricărei relaţii de cuplu. Iar viziu-nea spirituală se hrăneşte din aspiraţia de a ne elibera din chingile preocupărilor cotidiene, de a transcende ego-centrismul, mânia şi violenţa. Avem certitudinea lăuntrică a dreptului la dragoste, pace şi bucurie. Avem certitu-dinea că putem trăi în armonie cu noi înşine şi cu lumea.  De ce să ne mulţumim cu beţia unei lumi a fricii şi culpabilităţii sau a plăcerilor superficiale cărora le dăm pinteni când vrem să fugim de suferinţă? Neîmplinirea interioară ne informează că este ceva foarte real de care trebuie să ţinem seama: nevoia de a trăi ghidaţi de un ideal mai elevat. Nimic nu ne obligă să ne petrecem toată viaţa în închisoarea fricii pe care singuri am construit-o. Este posibilă o transformare  fundamentală.
Cei animaţi de această dorinţă de a scăpa din închisoarea banalului, încearcă din răsputeri să fie la înălţimea idea-lurilor precum iertarea, atitudinea pozitivă, acceptarea celui iubit “aşa cum este” el.
Toate tradiţiile spirituale recomandă ascultarea acestei reguli de aur: a ierta, a fi bun şi caritabil cu aproapele, chiar dacă el nu este bun cu noi. Propun un ideal de perfecţiune care contrastează cu imperfecţiunea noastră pre-zentă şi ne condiţionează să facem un efort - evident sau discret – pentru a-l atinge. Când sufletul ne este tulburat, când suntem supăraţi, mânioşi, tulburaţi şi egocentrici, ni se cere să ne imaginăm o stare a noastră viitoare în care, printr-o bunăvoinţă inepuizabilă, să fim indulgenţi, iubitori şi senini.
Ne străduim prin urmare să avem gânduri bune, emoţii frumoase (pozitive) şi să acţionăm armonios. Dacă reuşim asta suntem virtuoşi; dacă nu, suntem păcătoşi. Aici apare în unele tradiţii şi ideea de pedeapsă. Principala pro-blema a acestui soi de strădanie este că dorim atât de mult să fim “buni”, să ne transcendem natura umană, încât suntem tentaţi să negăm aspectele cele mai ascunse ale realităţii noastre emoţionale.
Când eram copii ni s-a spus că nu e frumos să plângem. Tristeţea a fost negată, dar nu eliminată. Dar ceea ce n-a fost de la început acceptat nu poate fi transformat. Nu poţi niciodată să te debarasezi de un sentiment negându-l sau rezistându-i, declarând că este rău sau greşit să îl experimentezi. Deşi încercăm să ascundem aspectele mai puţin plăcute ale vieţii noastre interioare, ele nu dispar, supravieţuiesc încăpăţânate şi ne bântuie profunzimile.
Renunţă la acuzaţii
Încercarea de a te ridica la înălţimea aspiraţiilor spirituale mai prezintă o dificultate. Pe măsură ce luăm în serios progresul spiritual, ne încearcă în mod inconştient teama că transformarea noastră nu este spre bine.
Orice eşec generează o judecată severă şi această lipsă de bunătate faţă de noi înşine ne împinge adesea să ne în-chidem sufletul faţă de cei care, ca şi noi, nu sunt capabili să atingă idealul elevat al perfecţiunii spirituale. Faptul că nu ne acceptăm imperfecţiunile umane ne face să le condamnăm atunci când se manifestă, în noi sau în celălalt, fără să ne dăm seama că însuşi faptul de a judeca este un act de violenţă. Pentru a ne atinge idealul de pace şi de dragoste folosim o cale lipsită de indulgenţă. Denigrând slăbiciunile umane cu scopul de a le transcende, provo-căm adeseori această separare, această închidere lăuntrică şi egocentrismul pe care îl considerăm, paradoxal, atât de deplorabil.
Asta explică poate, de ce nu ajungem să ne ridicăm la înălţimea principiilor pe care le aduc în viaţa noastră în-văţăturile spirituale, mai ales cu fiinţa pe care pretindem că o iubim cel mai mult din lume. Când iubitul, iubita este într-o stare proastă, de enervare, frustrare, nemulţumire, câţi dintre noi suntem capabili să răspundem negati-vităţii sale cu dragoste? Oricine a fost încercat recunoaşte că este mult mai uşor să admiri de la distanţă frumu-seţea învăţăturilor spirituale decât să le pui în practică, zi de zi.
Faptul de a considera inacceptabile aceste sentimente are drept rezultat negarea lor. Relaţiile de cuplu care au că-zut în această “eroare” spirituală sunt pline de exprimări indirecte ale negativităţii reprimate, care afectează serios comunicarea în problemele importante.

Nu reprima, alchimizează
După ce au ajuns la fundul prăpastiei cu relaţia lor, (să-i spunem) Cristian şi (să-i spunem) Anda au făcut cât le-a stat în puterea şi în discernământul acelei perioade din viaţa lor. Şi au căzut pe rând în toate capcanele acestor greşeli. Amândoi erau instructori de yoga şi pasionaţi de tot ce înseamnă psihologie. Citeau, studiau, Cristian este psihoterapeut cu acte în regulă… Azi îmi povestesc amuzaţi… Amândoi pozau în “specialişti” conştienţi de meca-nismele refulării sentimentelor negative, forţându-se eroic să comunice dintr-o perspectivă mai clară şi afişând o nepăsare care îi durea. Evident, niciuna din aceste atitudini nu a funcţionat. “Eram atât de incapabili să ne dăruim reciproc ceea ce credeam că vrem, încât am fost cât pe-aici să punem capăt relaţiei noastre”, spune Anda. Cristian încuviinţează mişcând uşor capul, în timp ce o ia de mână pe iubita lui.
Dar ceva i-a făcut să persevereze. Poate că a fost dorinţa comună de a descoperi o cale care să le îngăduie o des-făşurare mai amplă a sentimentelor, inclusiv a celor negative, în timp ce păstrează un spaţiu interior al iubirii în care se simt în siguranţă. Voiau să apropie, să unească cerul cu pământul, să-şi păstreze integritatea în mijlocul haosului pe care îl provoca pe atunci greşita lor înţelegere.
“Au fost momente în care ni se părea că mergem pe un drum mărginit de prăpăstii. După ani de lupte, de victorii şi eşecuri, am început să vedem că există şi un alt mod de a reacţiona la sentimente penibile, un mod care nici nu le reprimă, nici nu le încurajează, ci permite metamorfozarea, sublimarea, alchimizarea lor. Desigur, cunoşteam şi povesteam altora, la cursuri, la conferinţe, despre aceste mecanisme. Dar acum găsisem resorturile reale, mai exact descoperisem cum putem să declanşăm aceste resorturi în noi, în relaţia noastră.”

Solidari în suflet, întru Spirit
Anda şi Cristian au căpătat o nouă motivaţie, care să menţină unitatea cuplului în ciuda oricăror dificultăţi. Aveau nevoie de o viziune spirituală reală, care să accepte suferinţa, mânia, frica şi conflictul, o viziune care să le permită să treacă dincolo de ele în aşa fel încât relaţia să nu fie doar rezistentă, ci şi mai profundă.
Ei spun că unitatea unui cuplu iubitor poate fi păstrată printr-o concepţie comună asupra cuplului privit ca o cale spirituală. Această VIZIUNE reuneşte părţile cele mai bune ale celor două abordări, cea psihologică şi cea spirituală şi implică o deplasare radicală a centrului de gravitaţie al relaţiei.
Scopul cuplului lor nu mai este simpla împlinire a nevoilor individuale. Relaţia lor nu mai este doar un contract de comoditate reciprocă. Au alt scop comun – să descopere cine sunt cu adevărat, aducând în fiecare aspect al vieţii lor cotidiene compasiunea, conştiinţa şi sinceritatea. Descoperind ce anume le blochează dragostea, Anda şi Cristian se deschid unor posibilităţi mai înalte. Nu mai sunt adversari în jocuri de putere, ci devin prieteni spiri-tuali într-o călătorie de explorare; în loc să se confrunte în caz de conflict, sunt aliaţi într-un efort solidar de al-chimizare a fricii, vinovăţiei şi a inconştienţei.
Îşi unesc forţele pentru a învinge împreună obişnuinţele care produc dizarmonii la nivel fizic, emoţional, mental sau spiritual. Cel care e mai conştient la un moment dat poate deschide calea; atunci când unul e mai puţin lucid, se va baza pe luciditatea celuilalt.
“Vechile lupte ne separau, noile lupte strâng legăturile dintre noi. Pentru că nu mai luptăm unul cu altul, ci îşi înfruntă fiecare propriile limite, fiecare se confruntă conştient cu propriul ego” explică Anda. În această căutare, ei învaţă că schimbarea nu se produce prin efort şi rezistenţă, ci prin înţelegere. Învaţă să fie lucizi în momente în care altădată ar fi reacţionat în mod mecanic, să-şi deschidă inima acolo unde altădată ar fi judecat, să privească toate comportamentele ce au la bază mânia, suferinţa şi teama – fiecare pe ale sale sau pe ale celuilalt - ca pe un strigăt de ajutor în vederea vindecării, mai degrabă decât ca pe o ameninţare sau o reflectare a neputinţei.
“E un proces continuu de învăţare”, spune Cristian. Amândoi învaţă să comunice într-un mod cu totul nou, care le permite să scape de atitudinea defensivă, spre binele adevăratei lor siguranţe afective. Amândoi sunt atenţi şi creează conştient şi perseverent un mediu emoţional stabil care să facă mult mai uşoară vindecarea rănilor sufleteşti. De ce nu reuşiseră totuşi aceste lucruri înainte? Şi atunci îşi doreau să aibă un cuplu spiritual, şi atunci aspirau la cuplul androginal.
Îmi zâmbesc amândoi. “Până la androgin era important să fim umani. Cu adevărat umani. Fiecare cu el însuşi şi cu celălalt. Simţim că abia acum înaintăm pe drumul cel bun, pentru că ne continuăm călătoria spirituală asumându-ne întregul bagaj… şi cele luminoase din noi, şi cele imperfecte.”
Anda şi Cristian au dreptate. Cuplul e o şcoală a umanităţii, a umanităţii profunde care, odată atinsă, devine o punte către miezul dumnezeiesc al fiinţei. Nici părinţii noştri, nici şcolile şi nici religia nu ne-au pregătit pentru asta în mod real. Învăţăturile yoga, cursurile şi practica zilnică sunt însă un sprijin şi un îndemn. Ne oferă viziunea şi mijloacele. Ce facem cu darul pe care îl primim este răspunderea noastră. Iar de ceea ce facem depinde ceea ce reuşim.

de Aurea Mutulescu
foto Robert Leontescu
Yoga Magazin  72/2010

http://www.yogamagazin.ro/articol/676/cuplul-spiritual.-cum-reuim-s-ieim-din-capcana-visului.html