A te îndrăgosti

Stefano Elio D’Anna – Scoala Zeilor – Capitolul 8: La Shanghai, cu Visătorul – 11. A te îndrăgosti

Visătorul îşi reluă vorbele, referindu-se la relaţia mea cu Heleonore şi la nenumăratele mele tentative de a-mi reconstrui o familie. De la primele cuvinte, din intonaţia lor, m-am temut că ceea ce urmă să-mi spună avea să fie neplăcut şi foarte greu de acceptat.

Nu fusese nicicând uşor să accept filosofia Visătorului şi ideile Lui, însă acum atinsese cel mai vulnerabil punct. Simţeam bastioanele încăpăţânării mele întărindu-se şi scuturile ancestrale de apărare înălţându-se. Mi-e era teamă că îmi va cere s-o părăsesc. Ucenicia mea ajunsese în punctul culminant. În pădurea întunecată a temerilor mele, cuvintele care au urmat răsunau mai aspru şi mai ameninţător ca de obicei, ca un corn de vânătoare în adâncurile unei vizuini: „Teama, predispoziţia de a fi dependent, te îndeamnă să apuci tot ce-ţi cade la îndemână şi astfel s-a întâmplat şi cu femeia aceasta. Şi te amăgeşti singur, crezând că eşti îndrăgostit de ea…” 

Visătorul mi-a vorbit îndelung. Câţiva atomi de înţelegere îmi penetrau armura şi îmi schimbau atitudinea. Tonul vocii Lui se îndulcea imperceptibil, deşi mai păstra inflexiunile grave.
A subliniat că adevărata denaturare a fiinţei este ceea ce oamenii numesc îndrăgostire şi dezvăluind capcana mortală care se ascunde în spatele acesteia, a adăugat pe un ton lapidar: „De fiecare dată când te îndrăgosteşti, te prăbuşeşti cu capul înainte” . Îmi făcu cu ochiul un semn fugar şi continuă pe un ton părintesc: „Iar în spatele fiecărei căderi, se află o vină!”
De la Visător am învăţat că acea ameninţare, semnalul căderii care pândeşte în orice îndrăgostire, se regăseşte în cele mai diverse culturi. Expresiile idiomatice de genul „to fall în love”, în engleză, sau „tomber amoreaux”, în franceză, sunt folosite de milioane de oameni, fără ca vreunul dintre ei să înţeleagă semnalul de alarmă. Ei flutură steagul pericolului chiar sub ochii noştri, însă nimeni nu pare să observe. Visătorul mergea mai departe cu cercetarea Lui şi conchidea că îndrăgostirea de cineva sau ceva nu reprezintă doar o ameninţare, ci pierderea respectului pentru dragoste.
„Nimic nu este exterior” , a afirmat El. „Lumea şi ceilalţi sunt fragmente din tine, risipite în timp. Să iubeşti pe cineva, înseamnă să iubeşti o parte din tine!… să te micşorezi… să te fărâmiţezi…”
După părerea Visătorului, să iubeşti pe cineva mai presus de orice era ca şi cum ai fi încercat să torni oceanul într-un pahar sau să usuci apa mării, cu un pumn de nisip.
„Amor provine din latinescul a-mors, adică fără de moarte. Să iubeşti, înseamnă să-ţi iubeşti şinele, să îndepărtezi orice urmă de autosabotare dinăuntrul fiinţei.” El a mai adăugat că acest lucru se întâmplă deliberat. Pentru Visător „să-ţi iubeşti sinele” constituia reflectarea unui adevărat act de voinţă.
„Numai integritatea poate iubi” a spus El, în concluzie „şi numai plenitudinea Fiinţei, în toată splendoarea ei, poate conţine iubirea.”
„Nu este, oare, cu putinţă ca un om care nu a atins încă integritatea să aibă un tovarăş, copii, o profesie, o viaţă socială, relaţii, prieteni?” am întrebat, neliniştit de acea perspectivă pentru care mă simţeam total nepregătit.
„Ba da!” a afirmat Visătorul „Dar să nu uiţi niciodată că tot ce se petrece în afara ta… constituie doar o reprezentaţie scenică, un film despre fiinţa ta care, datorită măreţiei ei, nu poate exista decât în interiorul tău, în adâncurile tale…
Celălalt… ceilalţi… lumea… sunt imaginea ta… un pahar cu apă… un pumn de nisip.”
În opinia Visătorului, adevărata iubire o constituie numai iubirea de sine. Cea mai înaltă artă este iubirea sinelui. Să iubeşti pe cineva mai mult decât pe sine este o idolatrie care-şi găseşte cea mai relevantă manifestare în sexualitate.
„Când îşi alege partenerul, ca de altfel în toate momentele când trebuie să dea un sens vieţii lui, omul este influenţat de sex” , a observat Visătorul. Tonul calm al acestui preludiu ajunse la escaladarea discursului Lui şi îmi scuţi atenţia. „Omenirea plasează sexul în centrul existenţei ei, fără măcar să realizeze că acesta este numai licărirea îndepărtată a unui extaz uitat: întregirea fiinţei!”
Visătorul continuă, spunând că sexul, precum hrana şi somnul, implică un control riguros, puterea de a stăpâni ceea ce oamenii au uitat. Activitatea sexuală, care ar trebui să fie o disciplină, o tehnologie în slujba omenirii, pentru a dobândi unitatea fiinţei, s-a denaturat. Aceia care au pătruns în alte zone ale fiinţei folosesc sexualitatea ca pe un propulsor în folosul integrităţii.
A continuat, afirmând: acest mod de înţelegere s-a pierdut. Funcţia sexuală s-a degradat, până când a devenit o activitate efemeră care ne lasă chiar mai nesatisfăcuţi, mai incompleţi mai îndepărtaţi de acea condiţie a fiinţei care reprezintă dreptul câştigat prin naştere al fiecărui om şi la care el a renunţat.
Nu mă mai gândisem niciodată la sex, nici pentru o clipă, în felul pe care mi-l înfăţişa Visătorul şi care-mi tăiase răsuflarea. În mintea mea se derulau rapid nişte imagini, ca o înşiruire de fotograme, cu viteză maximă. Urmăream umanitatea prinsă implacabil în mrejele copulării, asudând în paturile dormitoarelor. Observăm acest instinct planetar al oamenilor, cu detaşarea unui etolog care studiază comportamentul sexual al unei specii zoologice, cu ritualurile de împerechere şi tehnicile de reproducere. Pentru o secundă, am perceput exact starea de degradare în care căzusem cu toţii şi denaturarea acelor funcţii şi organe ale eliberării, care se petrecuse înăuntrul nostru, născute pentru a primi mesaje şi pâlpâiri de la unitatea fiinţei. În viziunea Visătorului, sexul este firul de aur care ne permite să găsim urmele şi să parcurgem calea de recăpătare a integrităţii pierdute.
Omenirea actuală, fragmentată, şi-a denaturat toate funcţiile şi a transformat relaţia cu un partener într-o dependenţă, iar sexualitatea, în pretextul de a uita şi depinde. Mă simţeam complet singur, ca o fiinţă nepământeană; eram singurul martor împovărat cu acea viziune a căutării integrităţii, plenitudinii, predestinat să dea greş dacă nu eram îndrumat de voinţă şi înţelepciune. Era o căutare condamnată la eşec, deoarece reprezenta încercarea imposibilă a fiinţei care, înainte de a se iubi pe sine, preferă să iubească lumea exterioară.
Urmăream acele înlănţuiri, licărind şi stingându-se repede, ca o clipire de pleoape, insignifiante ca nişte strănuturi şi care se încheiau de fiecare dată cu o nouă deziluzie şi cu o altă mică moarte. Vizionam acea îndeletnicire repetitivă a oamenilor în aşteptarea fericirii, acea căutare a integrităţii, predestinată să fie trădată de fiecare dată şi să se prăbuşească la nesfârşit. Pe ecranul minţii apăreau imagini ale unor ţinuturi îngheţate. Vedeam migrarea mortală a renilor, adulmecând parfumul de mosc care îi înnebunea şi pe care îl căutau zadarnic, în văzduh. Un destin implacabil îi împiedică să afle vreodată că acea esenţă care îi îmbată este produsă de propriile lor glande.
„Omul caută libertatea, fericirea, iubirea în afara lui” , a spus El, suspendând fluxul acelor imagini şi pătrunzând în gândurile mele în acel punct „însă călătoria fiului risipitor nu este nici pe departe exterioară… este o aventură lăuntrică, o călătorie înapoi, spre unitatea fiinţei.
Omul încearcă necontenit o singură acţiune: recucerirea integrităţii lui, prin actul sexual cu o femeie, care este o parte din el, creată din una dintre coastele lui, pentru a-şi recâştiga starea de unitate lăuntrică, paradisul lui pierdut.”
Apoi, pe tonul unei sentinţe irevocabile, a spus: „În algebra fiinţei, două jumătăţi nu alcătuiesc un întreg, ci o diformitate! Un visător adevărat se exprimă pe sine însuşi în totalitate. Nu poate cuprinde o lume incompletă.” 

sursa