Atata
cruzime in numele iubirii. Relatiile si religia, au ceva in
comun….credinta. Credinta in ceva ce nu exista in noi, dar in care vrem
sa credem, pentru ca altfel nu ne suportam.
Avem nevoie sa ne credem mai mult decat suntem. Cei
mai frumosi, cei mai buni, cei mai destepti. Cei mai iubiti dintre
pamanteni, aceasta ne este adevarata dorinta. Si numai dragostea unei
persoane pe care tu insuti o admiri va conta. Si totusi stim ca nu
suntem cei mai si cei mai si totusi il credem pe celalalt.
Ratiunea
din spatele acestei iratiuni este ca ne e suficient un singur om sa ne
vada astfel si vom simti ca am cucerit lumea. De fapt ne vom cuceri doar
pe noi insine, iubindu-ne prin dragostea celuilalt.
Paradoxul
iubirii insa este ca celalalt se indragosteste de potentialul tau iar
apoi tu ii ceri sa te iubeasca asa cum esti. El vede in tine ceea ce
nici tu nu vezi, ceea ce nici tu nu crezi despre tine. Iubesti inchipuirea celuilalt despre tine, iubesti credinta lui in tine.
Dragostea
e un alt fel de narcisism: ne iubim pe noi insine, asa cum ne
vede celalalt. Iubim naivitatea si incapatanarea celuilalt in a ne vedea
atat de frumos. Desi tu iti stii stangaciile, inadvertentele,
vulnerabilitatile. Desi tu iti stii necredinta ta in tine. Sau poate ca stii doar ceea ce nu au vazut altii pana atunci in tine.
Omul
bantuit de angoase prea mari, de contradictii insuportabile, nu va
intelege aceasta sansa. Se va incapatana, inconstient, sa-i arate
celuilalt ca nu este demn de dragostea lui. Va cobori singur de pe
piedestalul pe care a fost pus, pentru ca el insusi nu crede in el,
pentru ca nu crede ca se va putea ridica la inaltimea imaginii nobile
create de celalalt.
Aproape
ca uraste insesi dragostea celuilalt, pentru ca isi da seama ce frumos
ar fi putut fi. Si totusi va cauta, inconstient, sa o distruga. Pentru ca este prea greu sa-si transforme potentialul in certitudine. Pentru ca a jucat prea mult teatru la inceput si desi i-a reusit atat de bine, profund se simte o frauda.
Desi
el insusi iubeste cum il vede celalalt, testul relatiei ii arata
limitele propriei necredinte in sine. Pentru ca aici intervine orgoliul
ridicol care spune: “Ia-ma asa cum sunt, dar iubeste-ma asa cum ma
imaginezi. Lasa-ma sa fiu om, dar priveste-ma ca pe un zeu. Lasa-ma sa
fiu o frauda, dar trateaza-ma ca si cum as fi autentic. Crezi tu in mine
in locul meu, pentru totdeauna, pentru ca eu nu o voi face niciodata.”
Si relatia va dura pana cand unul va obosi: fie unul sa mai joace teatru
pentru a-i mentine celuilalt speranta, fie celalalt sa se mai roage la
un zeu inexistent.
Omul
curajos insa, se va catara pe dragostea celuilalt catre el insusi. E un
soi de profetie autoimplinita – s-a dat mare si pentru ca celalalt l-a
crezut, a si devenit mare. Credinta celuilalt in el ii este suficienta
pentru a putea crede el insusi in el. Pentru ca acel om stie ca nu este o
frauda, ci pur si simplu un adevar nerostit care atunci cand isi
intalneste cerneala, devine un manuscris.
Omul
curajos ii reinventeaza celuilalt divinul, inventandu-se astfel pe
sine. Alchimizeaza cenusa in diamant, pentru ca se simte demn de
dragoste si mai mult, pentru ca are dragoste de daruit.
http://www.artdevivre.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu