Pe la începutul verii trecute am primit invitaţia unei prietene, care are o căsuţă la ţară. „Vino să-ţi arăt ceva”, m-a îmbiat gazda la un moment dat. Ţinea în mâini o cratiţă mare, cu mâncare pentru câinele ciobănesc (Rex), care locuieşte acolo şi în absenţa stăpânilor. Câinele nu are vreun regim special; ca toţi câinii de la ţară, stă în lanţ ziua şi se bucură de libertate în fiecare noapte. Gazda aşezase cratiţa în faţa câinelui, dar el o mirosise puţin, apoi se îndreptase către piciorul femeii şi începuse să se împingă uşor, cu ajutorul capului, într-un gest de mângâiere.
Se urcase, apoi, cu labele din faţă pe picioarele femeii, lipindu-se de ea tot mai provocator şi mai tandru. „Ai să vezi că nu mănâncă până ce nu-l mângâi şi-l iubesc”, îmi spuse gazda zâmbind. Femeia întinsese apoi mâinile către blana lui Rex şi-l mângâiase copios, îl alintase cu vorbe frumoase, iar ochii negri ai câinelui aruncau sclipiri candide, împăunate cu un iz de tandreţe „umană”. După ce stăpâna se îndepărtă de Rex, el se îndreptă tacticos şi fără nici o grabă către cratiţă şi începu să mănânce ca un câine „educat”! În ziua aceea am putut revedea scenariul „dragostei înainte de masă”, a cărui frumuseţe întrece până şi frumuseţea dragostei dintre oameni.
În ziua următoare experienţei fantastice cu Rex, am fost invitată la o altă familie, tot la ţară. Şi familia cu pricina avea un câine de dimensiuni opuse ciobănescului Rex; poate unul dintre cei mai mici căţei posibili; din nefericire, nu-mi amintesc rasa lui. Am observat cu mirare că acest micuţ căţeluş, cu plete creţe, se ducea într-un colţ, se aşeza cu labele în sus şi rămânea aşa, nemişcat, minute întregi. Mă întrebam în sinea mea dacă n-o fi murit bietul căţel. Probabil că stăpâna casei mi-a observat nedumerirea tăcută, căci şi ea, ca şi stăpâna lui Rex, mi-a spus: „Hai să-ţi arăt ceva!”. şi-l stri-gase pe micuţ, care ieşise brusc din starea de nemişcare şi se înfiinţase la picioarele noastre, mişcându-şi codiţa neîncetat.
Stăpâna îi dăduse ceva de mâncare de pe masă, iar căţeluşul mâncase fără vlagă, ca un om căruia nu-i place, dar „ce să facă?”. „Să-ţi arăt ce face când îi dau ceva ce-i place”, spuse stăpâna bucuroasă. Şi-i aruncase pe jos o bucată grozavă de friptură. Micuţul căţeluş o mirosi întâi, apoi începu să se balanseze pe dreapta şi pe stânga, în ritm de dans. Dansa căţelul, pur şi simplu. Nu mai văzusem una ca asta niciodată, dar acest micuţ pletos dansa cu adevărat. „Aşteaptă, mai urmează ceva”, adăugase stăpâna. Şi căţeluşul se opri din dans, mâncă rapid friptura, apoi alergă grăbit în colţul în care-l văzusem şi eu, se aşeză cu picioarele în sus şi ră-mase nemişcat vreme de câteva minute. „Acum e-n extaz”, îmi spuse stăpâna..
De atunci am privit cu mai multă atenţie animăluţele şi-am observat că s-au cizelat până şi maidanezii. Ei nu mai traversează strada prin locurile nepermise, ci privesc în stânga şi-n drepta, la trecerile de pietoni sau aşteaptă liniştiţi culoarea verde la semafor. Dacă un câine nu mănâncă până ce nu este iubit şi mângâiat, iar altul îşi exprimă plăcerea prin dans şi apoi prin extaz, mai putem vorbi noi despre lipsa de inteligenţă a animalelor? Putem vorbi despre afecţiune şi chiar despre discernământ animal, putem vorbi despre puterea lor de învăţare şi chiar despre o anume inteligenţă emoţională?
Ne putem gândi la o creşterea a nivelului de conştiinţă în lumea animalelor, ceea ce presupune automat că şi noi trebuie să ne modificăm atitudinile şi percepţia în relaţia cu aceste vieţuitoare. Aţi văzut vreodată un om care nu mânăncă fără să fie mângâiat mai întâi? Ei, bine, se pare că printre oameni găsim mai greu exemple de acest fel, dar iată că animalele ne arată uneori că frumuseţea sufletului şi bucuria lui poate fi pusă înainte de plăcere. Mai întâi dragostea şi apoi plăcerea şi supravieţuirea fizică. Minunată lecţie de conştienţă, minunată lecţie de iubire şi minunată lecţie despre „întâietatea sufletului”. Şi-i lecţie de la un câine!
Sursa: jurnalul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu