Renunţă la mintea care gândeşte în proză; trezeşte alt gen de minte care gândeşte poetic. Lasă-ţi deoparte priceperea la silogisme; cântecul lasă-l să-ţi fie mod de viaţă. Treci de la intelect la intuiţie, de la cap la inimă, pentru că inima e mai aproape de mistere. - Osho

joi, 5 martie 2015

Fii femeie până la capăt, doamnă


Prima lecție despre femeia spaniolă tradiţională, am primit-o de la ea, o bătrânică de vreo 80 de ani, văduvă, simpatică şi perfect lucidă. Nu era deloc ceea ce ştiam eu despre bunicuţele din ţara mea. În fiecare dimineaţă se trezea la ora fixă şi se aranja, ca şi cum ar fi fost ziua de mers la biserică. Apărea în fiecare zi îmbrăcată altfel, cu costume, rochii, taioare clasice, încălţată în pantofi de stradă eleganţi, întotdeauna cu toc şi care sunau puternic pe gresie, asortată cu bijuterii, machiată şi coafată. În prima zi când am văzut-o am crezut că pleacă undeva, că aşteaptă să vină taxiul s-o ducă, apoi am înţeles că asta era stilul ei de viaţă. Nu lucrase niciodată, era o perfectă „mestressa de casa”, supraveghea atent treburile casnice şi pregătirea mesei. Cu toate astea, nu uita să fie cochetă, îngrijită şi să continue să fie de fapt, înainte de toate, femeie. Aparţinea altei epoci, era obişnuită cu alt stil de viaţă. Era din garda veche a societăţii spaniole, în care femeile aveau datoria (şi limitarea) de-a vedea de casă şi de copii, în timp ce bărbatul trebuia să plătească facturile. Nu ştiu vouă, dar mie mi s-a întâmplat în multe perioade ale vieţii să-mi pese foarte puţin de cum arăt. Sarcină, lehuzie, copii mici, alăptat, copii bolnavi, perioade de şomaj sau concedii cu depresii… zile întregi în care nu ieşeam din halate de casă. Zile întregi în care te vedeai orice altceva numai femeie nu şi odată cu asta se ducea naibii şi respectul de sine, relaţia cu tine şi cu alţii. Degeaba te aştepţi în perioade ca astea să fii văzută, n-are nimeni ce vedea, normal că devii invizibilă pentru că fără să ştii, te comporţi ca o fantomă. Şi ne place sau nu să recunoaştem, multe probleme încep de aici: tu te faci că nu eşti, eu mă fac că nu te văd!
Acum, nu ştiu cine generează problema, cine greşeşte primul şi cine este mai vinovat decât celălalt. Femeia, căreia începe să-i pese tot mai puţin de felul în care arată, sau bărbatul care o face să simtă că nu-l mai interesează cum arată ea! Pentru că, inevitabil, în viaţa unei femei care naşte sunt momente în care n-ai ce face, nu poţi fi sexi că n-ai cum. Aşa că, dacă atunci simţi că lui nu-i pasă pentru că are oricum la ce se uita, că nu eşti doar tu pe lume, chestia poate degenera în nu se ştie ce! Nu mă mândesc c-am trecut prin perioade de-astea şi mă îndoiesc că există vreo femeie care să zică că n-a trecut pe-aici, iar doamna mai sus citată a fost un exemplu admirabil pentru mine. De la ea am înţeles că exact nu contează dacă cineva te vede sau nu, dacă cineva te va complimenta sau nu pentru ţinuta ta, pentru frumuseţea şi cochetăria ta! Este prea puţin important dacă se află vreun bărbat prin preajmă care să-ţi vadă mărgelele. Cel mai important este să faci asta pentru tine şi atunci cu siguranţă cineva îţi va zâmbi, fie și măcar femeia frumoasă și mulţumită din oglinda ta!
cochete
În Spania, doar după ’80 a fost aprobat divorţul. Până în anii ’70 o femeie trebuia să ceară aprobarea unui bărbat pentru a deschide un cont în bancă pe numele ei, nu avea dreptul să deţină paşaport sau să facă o reclamaţie la poliţie sau la judecător fără acordul soţului, al fratelui său al tatălui. Acum nu mai e valabil, dar concepţiile se schimbă greu. Femeile sunt mai prost plătite decât bărbaţii pentru munci egale, sunt puţine femei în posturi de conducere şi violenţa domestică atinge cote înspăimântătoare. În 2007, au fost ucise peste 70 de femei; peste 600 de femei ucise de partenerul de viaţa în ultimii 10 ani. Se fac multe eforturi pentru a schimba toate astea şi se vede. Poliţia ridică bărbaţii cărora li se face reclamaţie chiar şi pentru o înjurătură spusă pe un ton mai ridicat şi femeia primeşte ajutor, asistenţă, protecţie, din partea statului pentru ea şi copiii ei, dar din nefericire, câte-o moarte se mai întâmplă! La noi cine le ţine socoteală?
Femeia spaniolă modernă munceşte ca şi perechea ei acolo unde vrea, în orice domeniu de activitate, face carieră, se desparte şi divorţează, este mamă singură, în pereche tradiţională sau lesbiană, are o viaţă socială foarte activă şi pare că a uitat anii în care era considerată cetăţean de rang inferior. Iese în grupuri de la adolescente la „n” ani dansând şi distrându-se, fără bărbaţii sau mă rog, fără perechile lor de gen opus. Ar părea chiar exagerat libertinajul lor, dacă ar fi să mă iau după regulile tradiţionale româneşti, care încă nu văd cu ochi buni găştile de mame şi bunici neînsoţite prin baruri şi cluburi. Îşi iau revanşa probabil, mai ales bunicile, scăpate spre apusul vieţii de zidurile unei societăţi tradiţionale şi misogine. Au banii lor şi au aceleaşi drepturi şi datorii ca şi partenerii lor de viaţă.
Româncele noastre probabil sunt încătuşate mai tare de lipsa banilor şi mai puţin de prejudecăţile sociale… Ceea ce le-a rămas spanioloaicelor ca un bun obicei din vremurile pe care vor cu disperare să le lase în urmă, e obiceiul sănătos de-a fi mândre de frumuseţea lor, de cochetăria şi de eleganţa feminină. Poţi şi trebuie să fii îngrijită şi la 100 de ani, dacă ajungi până acolo. Nu e o ruşine şi nici n-o să auzi o femeie de aici să susţină că n-o mai interesează cum arată, că e bătrână şi nu mai contează, aşa cum auzi destul de frecvent declarat pe la noi. Recunoaşte, asta te interesează şi te va preocupa mereu. Pe-acolo se îmbracă modern şi se aranjează, nu există haine sau culori care să fie apanajul unei anumite vârste; ies la restaurante şi la cluburi, se complimentează între ele fără ipocrizie, îşi spun între ele guapa (frumoaso), reina (regină).
La început, mi se părea stânjenitor, pentru că eu n-am fost învăţată cu complimente în public şi am crezut că trebuie să fim mai degrabă modeste, decât mândre; dar acum îmi place, mi-e dor să-mi spună cineva reina. Modestia o fi bună, dar și stima de sine la fel, fiecare cu rolul ei. De la spanioloaice am învăţat că vârsta pe care o porţi în sulfet e mai importantă decât cea pe care o arată ridurile de la colţul ochilor, că femeia are tot dreptul să iasă unde vrea ea, singură sau cu cine are ea chef. Că nu e nici o ruşine să vrei să atragi priviri, să îţi doreşti să fii admirată, să fii complimentată şi să te mândreşti de complimentele primite. Şi că, în general, există încă viaţă după 40 de ani! Când am plecat din România, mă simţeam bătrână la 30 de ani; acum consider că viaţa începe după 40 de ani!
Fragment din capitolul „Muncind la negru în Paradis” al volumului “Sârme și portocali” ce va apărea în curând la Editura Herg Benet.

Delia Oltea Rusu
Trimiteți un comentariu
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...