Mă minţea în faţă. Avea, de ceva vreme, o
relaţie paralelă cu prietena unei prietene, şi ea într-o altă relaţie…
it’s complicated :D.
Eu, ca femeia: am simţit şi i-am spus. El, ca bărbatul: “că nu, şi nu”.
Îi era o frică teribilă că dacă o să-mi spună, o să ne despărţim. Ne-am
despărţit oricum, din cu totul alte motive. Mult timp după ce nu mai
eram împreună, când oricum nu mai conta, tot n-a vrut să recunoască.
Mi-a spus în cele din urmă, dar nu din iniţiativa lui.
N-a fost uşor. Trăiam într-un grup de
prieteni care mai toţi ştiau de relaţia lui, iar atunci când apăream eu,
se crea o atmosferă care mă făcea să simt în plus. Intuiţia mea
funcţiona perfect, dar cum el – şi toţi ceilalţi, care parcă făcuseră un
jurământ al tăcerii – o ţineau pe-a lui, ajunsesem să cred despre mine
că sunt nebună.
Îmi amintesc odată, când am ieşit cu
toţii la plimbare în parc. Eu cu el, ea cu iubitul ei – în aceeaşi
barcă. Iubitul meu şi ea la vâsle, eu privindu-i frontal. Erau aureolaţi
de lumina iubirii, erau atât de fericiţi înghesuiţi pe aceeaşi băncuţă
încât, pentru o clipă, tot zbuciumul meu a încetat. Erau atât de
frumoşi! Cum aş fi putut eu să stau în calea minunii lor? I-am iubit
sincer şi i-am înţeles, dar ei n-au putut să aibă încredere în mine.
De ce am avut eu nevoie de toate acestea?
Am învăţat că nu aveam încredere în intuiţia mea. Că mă consideram atât
de insignifiantă încât fiinţele apropiate mă puteau minţi cu uşurinţă.
Am învăţat că neîncrederea mea în mine îi făcea şi pe ceilalţi să nu mă
creadă. O, cât de multe am învăţat din această relaţie, cât de mult îmi
dau seama că aveam nevoie de ea!
Altădată, într-o iarnă. Era un ger de
crăpau lemnele şi pietrele. Era atât de frig că îmi îngheţase telefonul
mobil. Sunam la poarta lui de vreo 10 minute, cu ochii împăienjeniţi de
frig, neînţelegând de ce nu deschide. Doar vorbisem cu o oră înainte,
teoretic mă aştepta. Şi când, în cele din urmă, mi-a deschis, era
complet nevinovat şi senin: adormise!!! În timp ce eu stăteam şi
aşteptam, la minus 20 de grade! Şi acum îmi pare rău că n-am plecat
atunci. Dar ca să fi putut pleca, ar fi trebuit să fiu mult mai
independentă şi în niciun caz atât de ataşată de el. Încă o lecţie de
care aveam nevoie.
Intrăm mereu în relaţiile care ne
oglindesc cel mai bine. Alegem acei oameni care ne vor scoate la lumină
exact trăsăturile caracterului la care mai avem de lucrat. Intrăm în
relaţii ca în şantiere, pentru că aşa evoluăm cel mai eficient. Singurul
mod prin care putem fi scoşi din egoismul nostru intrinsec este să ni
se dea iubirea. Iubirea, prin care nu mai suntem centraţi numai asupra
nevoilor proprii, ci începem să ţinem seama că mai există şi altcineva
în univers.
Învăţăm să nu mai trăim doar pentru noi. A
spune cuvinte de genul “Sunt o fiinţă bună, deschisă, îi iubesc pe toţi
oamenii” nu e acelaşi lucru cu a face aceste lucruri pe bune. Diferenţa
dintre vorbe şi fapte este o lecţie care nu se termină niciodată, cât
trăim pe acest pământ. A-i spune cuiva “te iubesc” înseamnă ceva acum,
altceva peste un an şi cu totul altceva peste 10. Acelaşi om, aceeaşi
iubire, cu totul altfel dovedită prin fapte.
Discuţiile despre ce ar trebui să facă
el, ce ar trebui să facă ea, pentru ca relaţia să “meargă”, toate
reţetele şi sfaturile universal valabile sunt simple poveşti. Fiecare
relaţie este un atelier în care cei doi cresc, fiecare aşa cum poate şi
înţelege. Ceea ce e foarte greu de digerat, atunci când apare iubirea,
acea iubire care ne umple de fericire şi face ca totul în lume să aibă
sens, este că ceea ce trăim nu are legătură cu persoana faţă de care
trăim minunea, ci cu graţia lui Dumnezeu.
Nu putem să simţim aşa ceva la comandă.
Adesea ne îndrăgostim de oameni care ne surprind, nu se înscriu în
canoanele pe care ni le stabilisem. Ne plăceau blonzii cu umeri laţi şi
ne îndrăgostim de un brunet bondoc. Ne plăceau femeile zvelte, cu
picioare lungi şi ne trezim că nu putem dormi noaptea de grija unei
femei plinuţe care ne-a sucit minţile cu sânii ei enormi.
După care, încet-încet, începem să
revenim la normal. Păi stai puţin, bondocul brunet nu trebuia să fie
blond cu umeri laţi? Fata cu sânii giganţi n-ar putea să facă ceva să
fie şi ea mai zveltă? Ne reamintim schemele noastre meschine, începem să
vrem să-l modelăm pe celălalt după cum credem noi. Când nu mai putem
să-l lăsăm să fie el însuşi, indiferent din ce motiv, putem să bănuim că
am ieşit din graţia iubirii. Dacă suntem sinceri cu noi, ne dăm seama
că ne dorim în taină “să fie iar ca la-nceput”. Pentru simplul motiv că nu mai este.
Dar dacă tot n-am ales noi persoana care
ne-a trezit inima, n-am putea să ne dăm seama că nu vom avea control
nici faţă de cum o să se comporte? Toate eforturile pe care le facem
noi, toate eforturile pe care i le pretindem celuilalt, duc către
idealul nostru, nu neapărat şi al lui. Nu poţi niciodată să fii sigur că
cele două idealuri coincid. Fiecare face efortul pe care îl consideră,
în direcţia idealului propriu. Când cineva nu mai face nimic, înseamnă
că relaţia a murit.
N-are rost să te chinui să resuscitezi pe
cineva mort. N-ai cum să-l mai întorci de la groapă. Dacă acea relaţie
va reînvia vreodată, va fi cu totul alta. Cei doi vor fi regeneraţi şi
vor trăi o altă poveste. Ştiu ce spun, l-am iertat pe cel despre care
v-am povestit la început, după trei ani de separare. L-am iertat sincer
şi am trăit împreună raiul pe pământ încă vreo doi ani. Iertarea e o
lecţie extraordinară, te face să te simţi cel mai fericit om din lume.
Dar relaţia era cu totul altfel,
chiar dacă oamenii erau aceeaşi. Şi am mai învăţat încă nişte lecţii.
Acum suntem foarte buni prieteni. Ne dăm sfaturi şi ne încurajăm în
celelalte relaţii pe care le avem. Din care continuăm să învăţăm,
fiecare ce mai are de învăţat.
Nu intrăm în relaţii să ne odihnim,
intrăm să ne construim. Există relaţii fericite? În măsura în care
merităm, da. Poţi să ieşi dintr-o relaţie cu lecţiile neînvăţate, poţi
să ieşi pentru că nu mai suporţi. Te odihneşti un pic şi apoi, dacă ai
noroc, ţi se dă o altă iubire. La un moment dat, în jocul ăsta, începi
să te prinzi că cel care ţi-a împrăştiat părul şi gândurile îţi va servi
exact aceleaşi situaţii de care ţi-era teamă, pe care considerai că nu
le meriţi. Dar poţi fi sigur că dacă au apărut iarăşi, nu le-ai
rezolvat.
Cred că, dacă vrei să fii fericit într-o
relaţie, trebuie în primul rând să ştii foarte bine ce vrei şi – la fel
de important – ce nu vrei. Să nu te mai laşi furat de valuri. Eram
într-o zi la un curs. Simţeam privirea unui bărbat care mă fixa hotărât,
de undeva din spatele sălii. M-am întors şi m-am uitat. Ce intensitate!
M-am pierdut în ochii lui. Am revenit, tulburată. Senzaţia continua.
M-am întors din nou, continua să mă fixeze. Parcă îl cunoşteam de când
lumea. Poate ne ştiam din altă viaţă.
Altădată, un asemenea val m-ar fi furat.
Acum, m-am gândit: faptul că recunoşti pe cineva din altă viaţă poate
să-ţi dea o senzaţie puternică de deja vu când îl întâlneşti. Dar nu se
ştie ce vă leagă. Întâlnirea cu cel care te-a iubit poate fi la fel de
intensă ca şi aceea cu cel care te-a omorât. Nu ne amintim. Aşa că am
aşteptat, la finalul cursului, să văd dacă spune ceva. A venit glonţ,
s-a prezentat, a vrut să ne cunoaştem. Am zâmbit, am lăsat lucrurile să
meargă de la sine. Peste câteva săptămâni s-a mutat în alt oraş şi n-am
mai auzit nimic despre el, niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu