Renunţă la mintea care gândeşte în proză; trezeşte alt gen de minte care gândeşte poetic. Lasă-ţi deoparte priceperea la silogisme; cântecul lasă-l să-ţi fie mod de viaţă. Treci de la intelect la intuiţie, de la cap la inimă, pentru că inima e mai aproape de mistere. - Osho

joi, 24 iulie 2014

Fiecare are exact relaţia de cuplu de care are nevoie

boat-couple-dating-flowers-girl-heart-Favim.com-39899
Mă minţea în faţă. Avea, de ceva vreme, o relaţie paralelă cu prietena unei prietene, şi ea într-o altă relaţie… it’s complicated :D.  Eu, ca femeia: am simţit şi i-am spus. El, ca bărbatul: “că nu, şi nu”. Îi era o frică teribilă că dacă o să-mi spună, o să ne despărţim. Ne-am despărţit oricum, din cu totul alte motive. Mult timp după ce nu mai eram împreună, când oricum nu mai conta, tot n-a vrut să recunoască. Mi-a spus în cele din urmă, dar nu din iniţiativa lui.
N-a fost uşor. Trăiam  într-un grup de prieteni care mai toţi ştiau de relaţia lui, iar atunci când apăream eu, se crea o atmosferă care mă făcea să simt în plus. Intuiţia mea funcţiona perfect, dar cum el – şi toţi ceilalţi, care parcă făcuseră un jurământ al tăcerii – o ţineau pe-a lui, ajunsesem să cred despre mine că sunt nebună.
Îmi amintesc odată, când am ieşit cu toţii la plimbare în parc. Eu cu el, ea cu iubitul ei – în aceeaşi barcă. Iubitul meu şi ea la vâsle, eu privindu-i frontal. Erau aureolaţi de lumina iubirii, erau atât de fericiţi înghesuiţi pe aceeaşi băncuţă încât, pentru o clipă, tot zbuciumul meu a încetat. Erau atât de frumoşi! Cum aş fi putut eu să stau în calea minunii lor? I-am iubit sincer şi i-am înţeles, dar ei n-au putut să aibă încredere în mine.
De ce am avut eu nevoie de toate acestea? Am învăţat că nu aveam încredere în intuiţia mea. Că mă consideram atât de insignifiantă încât fiinţele apropiate mă puteau minţi cu uşurinţă. Am învăţat că neîncrederea mea în mine îi făcea şi pe ceilalţi să nu mă creadă. O, cât de multe am învăţat din această relaţie, cât de mult îmi dau seama că aveam nevoie de ea!
Altădată, într-o iarnă. Era un ger de crăpau lemnele şi pietrele. Era atât de frig că îmi îngheţase telefonul mobil. Sunam la poarta lui de vreo 10 minute, cu ochii împăienjeniţi de frig, neînţelegând de ce nu deschide. Doar vorbisem cu o oră înainte, teoretic mă aştepta. Şi când, în cele din urmă, mi-a deschis, era complet nevinovat şi senin: adormise!!! În timp ce eu stăteam şi aşteptam, la minus 20 de grade! Şi acum îmi pare rău că n-am plecat atunci. Dar ca să fi putut pleca, ar fi trebuit să fiu mult mai independentă şi în niciun caz atât de ataşată de el. Încă o lecţie de care aveam nevoie.
Intrăm mereu în relaţiile care ne oglindesc cel mai bine. Alegem acei oameni care ne vor scoate la lumină exact trăsăturile caracterului la care mai avem de lucrat. Intrăm în relaţii ca în şantiere, pentru că aşa evoluăm cel mai eficient. Singurul mod prin care putem fi scoşi din egoismul nostru intrinsec este să ni se dea iubirea. Iubirea, prin care nu mai suntem centraţi numai asupra nevoilor proprii, ci începem să ţinem seama că mai există şi altcineva în univers.
Învăţăm să nu mai trăim doar pentru noi. A spune cuvinte de genul “Sunt o fiinţă bună, deschisă, îi iubesc pe toţi oamenii” nu e acelaşi lucru cu a face aceste lucruri pe bune. Diferenţa dintre vorbe şi fapte este o lecţie care nu se termină niciodată, cât trăim pe acest pământ. A-i spune cuiva “te iubesc” înseamnă ceva acum, altceva peste un an şi cu totul altceva peste 10. Acelaşi om, aceeaşi iubire, cu totul altfel dovedită prin fapte.
Discuţiile despre ce ar trebui să facă el, ce ar trebui să facă ea, pentru ca relaţia să “meargă”, toate reţetele şi sfaturile universal valabile sunt simple poveşti. Fiecare relaţie este un atelier în care cei doi cresc, fiecare aşa cum poate şi înţelege. Ceea ce e foarte greu de digerat, atunci când apare iubirea, acea iubire care ne umple de fericire şi face ca totul în lume să aibă sens, este că ceea ce trăim nu are legătură cu persoana faţă de care trăim minunea, ci cu graţia lui Dumnezeu.
Nu putem să simţim aşa ceva la comandă. Adesea ne îndrăgostim de oameni care ne surprind, nu se înscriu în canoanele pe care ni le stabilisem. Ne plăceau blonzii cu umeri laţi şi ne îndrăgostim de un brunet bondoc. Ne plăceau femeile zvelte, cu picioare lungi şi ne trezim că nu putem dormi noaptea de grija unei femei plinuţe care ne-a sucit minţile cu sânii ei enormi.
După care, încet-încet, începem să revenim la normal. Păi stai puţin, bondocul brunet nu trebuia să fie blond cu umeri laţi? Fata cu sânii giganţi n-ar putea să facă ceva să fie şi ea mai zveltă? Ne reamintim schemele noastre meschine, începem să vrem să-l modelăm pe celălalt după cum credem noi. Când nu mai putem să-l lăsăm să fie el însuşi, indiferent din ce motiv, putem să bănuim că am ieşit din graţia iubirii. Dacă suntem sinceri cu noi, ne dăm seama că ne dorim în taină “să fie iar ca la-nceput”. Pentru simplul motiv că nu mai este.
Dar dacă tot n-am ales noi persoana care ne-a trezit inima, n-am putea să ne dăm seama că nu vom avea control nici faţă de cum o să se comporte? Toate eforturile pe care le facem noi, toate eforturile pe care i le pretindem celuilalt, duc către idealul nostru, nu neapărat şi al lui. Nu poţi niciodată să fii sigur că cele două idealuri coincid. Fiecare face efortul pe care îl consideră, în direcţia idealului propriu. Când cineva nu mai face nimic, înseamnă că relaţia a murit.
N-are rost să te chinui să resuscitezi pe cineva mort. N-ai cum să-l mai întorci de la groapă. Dacă acea relaţie va reînvia vreodată, va fi cu totul alta. Cei doi vor fi regeneraţi şi vor trăi o altă poveste. Ştiu ce spun, l-am iertat pe cel despre care v-am povestit la început, după trei ani de separare. L-am iertat sincer şi am trăit împreună raiul pe pământ încă vreo doi ani. Iertarea e o lecţie extraordinară, te face să te simţi cel mai fericit om din lume.
Dar relaţia era cu totul altfel, chiar dacă oamenii erau aceeaşi. Şi am mai învăţat încă nişte lecţii. Acum suntem foarte buni prieteni. Ne dăm sfaturi şi ne încurajăm în celelalte relaţii pe care le avem. Din care continuăm să învăţăm, fiecare ce mai are de învăţat.
Nu intrăm în relaţii să ne odihnim, intrăm să ne construim. Există relaţii fericite? În măsura în care merităm, da. Poţi să ieşi dintr-o relaţie cu lecţiile neînvăţate, poţi să ieşi pentru că nu mai suporţi. Te odihneşti un pic şi apoi, dacă ai noroc, ţi se dă o altă iubire. La un moment dat, în jocul ăsta, începi să te prinzi că cel care ţi-a împrăştiat părul şi gândurile îţi va servi exact aceleaşi situaţii de care ţi-era teamă, pe care considerai că nu le meriţi. Dar poţi fi sigur că dacă au apărut iarăşi, nu le-ai rezolvat.
Cred că, dacă vrei să fii fericit într-o relaţie, trebuie în primul rând să ştii foarte bine ce vrei şi – la fel de important – ce nu vrei. Să nu te mai laşi furat de valuri. Eram într-o zi la un curs. Simţeam privirea unui bărbat care mă fixa hotărât, de undeva din spatele sălii. M-am întors şi m-am uitat. Ce intensitate! M-am pierdut în ochii lui. Am revenit, tulburată. Senzaţia continua. M-am întors din nou, continua să mă fixeze. Parcă îl cunoşteam de când lumea. Poate ne ştiam din altă viaţă.
Altădată, un asemenea val m-ar fi furat. Acum, m-am gândit: faptul că recunoşti pe cineva din altă viaţă poate să-ţi dea o senzaţie puternică de deja vu când îl întâlneşti. Dar nu se ştie ce vă leagă. Întâlnirea cu cel care te-a iubit poate fi la fel de intensă ca şi aceea cu cel care te-a omorât. Nu ne amintim. Aşa că am aşteptat, la finalul cursului, să văd dacă spune ceva. A venit glonţ, s-a prezentat, a vrut să ne cunoaştem. Am zâmbit, am lăsat lucrurile să meargă de la sine. Peste câteva săptămâni s-a mutat în alt oraş şi n-am mai auzit nimic despre el, niciodată.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...