marți, 27 martie 2012
luni, 26 martie 2012
CONSTIENTIZAND DIFERENTA DINTRE IUBIRE SI ATASAMENT…
De Adrian Nuta
„ Ataşamentul limitează capacitatea de a iubi.
Dacă tu te centrezi pe o persoană, alţi oameni nu vor beneficia de iubirea ta.
Principiul reciprocităţii, îl mai ştii?
“Vreau ca tu să mă iubeşti doar pe mine, tot aşa cum eu te iubesc doar pe tine.”
Cât devotament, câtă fidelitate, ce relaţie înălţătoare!
Îţi prezint acelaşi principiu, în altă perspectivă:
“Vreau să îţi blochezi iubirea faţă de alte persoane şi să mi-o oferi exclusiv. Aşa voi face şi eu”.
Iată în ce constă relaţia: îţi inviţi partenerul să devină o persoană blocată, după chipul şi asemănarea ta.
Ataşamentul blochează curgerea spontană a iubirii şi în alte direcţii, către alţi oameni.
Este ca şi cum, mergând la un meci de fotbal, ai urmări un singur jucător din cei 22.
Chiar şi atunci când antrenorul l-a scos din teren şi stă pe banca de
rezerve, în loc să te uiţi la meci şi să te bucuri de spectacol, te uiţi
la favoritul tău cum se scobeşte în nas.
Ataşamentul te
închide într-o lume care în cele din urmă devine plictisitoare, în ciuda
eforturilor tale de a te convinge de contrariu.
În sfârşit, într-o relaţie clădită pe ataşament şi nu pe libertate, iubirea nu poate fi autentică.
Nu poţi iubi un om dacă ai nevoie de el.
Imediat în spatele iubirii tale stau manipularea, constrângerea
subtilă, culpabilizarea – instrumente necesare în lupta cu propria ta
teamă de a nu-l pierde pe cel care îţi împlineşte nevoia.
A te
ataşa înseamnă a te agăţa de, iar asta arată desluşit faptul că nu ai
încredere în realitatea mai largă, cea care te cuprinde pe tine şi îl
cuprinde şi pe partenerul tău.
Ataşamentul este urmarea firească a identificării cu Eul, iar Eul este o formă de control.
A avea încredere în curgerea armonioasă a realităţii, a te oferi
necunoscutului cu inima deschisă şi fără teamă, înseamnă a renunţa la
control, adică la Eu.
Aceasta cred că este iubirea în sensul ei
cel mai înalt, o încredere completă şi conştientă în ceea ce te
depăşeşte şi în acelaşi timp se naşte din tine, infinitul proces de
echilibrare a lumii pe care îl conţii şi care te conţine.
Îmi vei spune că, dacă un obiect de ataşament dispare, poţi oricând căuta altul. Aşa este.
Dar ţi se pare că asta rezolvă problema sau o prelungeşte?
Astăzi te cramponezi de o femeie, mâine de alta. În copilărie te agăţai de tatăl tău, acum te agăţi de iubitul tău.
Atitudinea ta este aceeaşi.
Fericirea ta pare a veni tot timpul din altă parte. Până când vei persista în acest tipar?
N-ar fi mai frumos să poţi spune:
“Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”?
Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit.
Cu tine IMPARTASEAM fericirea.
Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine.
Ce încântare ar fi să poţi trăi astfel!
Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără
să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.
Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător.
În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta.
Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine.
Tu eşti un vast repertoriu.
Înăuntrul tău există mii de cântece.
Marea problemă este că nu eşti conştient.
Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine.
Asta este iluzia.
Asta este condiţionarea.
Nu ţi-a spus sau nu te-a ajutat nimeni să descoperi ceea ce conţii.
Urechile tale sunt astupate. Nu auzi nimic când eşti singur. Ai dopuri.
Ce vrăjitorie uluitoare! Să conţii toate cântecele şi să crezi că eşti gol.
Nu este asta ignoranţă?
Greşeşte filosofia indiană când afirmă că rădăcina suferinţei este Avidya (ignoranţa)?
Nu ignoranţă în sensul că nu ai anumite cunoştinţe, ci în sensul că îţi ignori/ adică nu eşti conştient de natura ta reală.
Natura ta reală este încântătoare, este plină de cântece.
Dar tu te-ai închis în Eu şi aştepţi un trubadur.
Iată ce criteriu îţi ofer: dacă nu poţi fi fericit atunci când eşti singur, atunci nu vei fi fericit nici cu altcineva.
Iar ca să te bucuri de tine, trebuie să te cunoşti.
Adică să îţi descoperi Sinele, să intri în contact cu el.
Este ceea ce faci în fiecare noapte, doar că nu o faci conştient.
În fiecare noapte, tu te retragi din ceea ce îţi imaginezi că este lumea în Sinele tău.
Şi nu iei pe nimeni cu tine!
Eşti singur!
Oricât de mult ai iubi pe cineva, oricât de mult ai ţine la cineva, îi spui frumos “Noapte bună” şi te culci.
Te-ai gândit vreodată la asta? în somnul profund, acolo unde nu mai
există impresii senzoriale, imagini, gânduri, tu eşti în fuziune cu
Sinele.
Însă această fuziune e realizată fără participarea conştiinţei. Ea este absolut necesară supravieţuirii corpului şi minţii.
Privat de somn o iei razna! Sinele alimentează cu energie corpul şi mintea.
Acelaşi lucru poate fi făcut şi în stare de veghe. Sinele lucrează şi ziua. De fapt, lucrează nonstop.
Bhagavad Gita spune: “întreagă această lume este desfăşurată de mine;
în mine stau toate fiinţele şi nu eu stau în ele” (9, 4). Şi mai
departe:
“Eu sunt la fel pentru toate fiinţele; pentru mine nu-i nimeni pe care să-l plac sau să-l urăsc.” (9, 24).
În somnul profund, orice suferinţă, oricât de crâncenă, încetează. Ce dovadă mai bună cauţi?
în somnul profund identificarea cu Eul încetează. Sinele rămâne în
propria lui natură şi această natură nu conţine nici un miligram de
suferinţă. Este doar fericire
Într-o formulă surprinzătoare,
a-ţi realiza Sinele (scopul tuturor metodologiilor spirituale) înseamnă a
simţi când eşti treaz ceea ce simţi în somnul profund.
Cum se face asta? Prin înţelegere.
Poate vrei să-ţi petreci 15 ani din viaţă stând în Lotus.
Poate vrei să bolboroseşti rugăciuni 20 de ani într-o mănăstire. Aceasta face parte din joc.
Vei obţine cu siguranţă ceva, inclusiv puteri paranormale, însă nimic din ceea ce e temporar nu merită a fi obţinut.
Intuiţia mea de om care a realizat că nu ştie aproape nimic este asta:
baza iluminării spirituale este înţelegerea că nu eşti separat, că nu
există alţii decât dacă îţi imaginezi asta, că întreaga existenţă este
relaţională, că ceea ce faci este totuna cu ceea ce ţi se face şi că
evenimentele curg de la Sine, fără ca ele să i se întâmple cuiva sau să
fie produse de cineva.
Maestrul în care crezi nu eşti decât tu într-o altă formă, tu jucându-te de-a învăţatul cu tine însuţi.
Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu, în cea mai desăvârşită deghizare posibilă.
Din acest spectacol te retragi periodic pentru a te odihni, după care o iei de la capăt… “
„ Ataşamentul limitează capacitatea de a iubi.
Dacă tu te centrezi pe o persoană, alţi oameni nu vor beneficia de iubirea ta.
Principiul reciprocităţii, îl mai ştii?
“Vreau ca tu să mă iubeşti doar pe mine, tot aşa cum eu te iubesc doar pe tine.”
Cât devotament, câtă fidelitate, ce relaţie înălţătoare!
Îţi prezint acelaşi principiu, în altă perspectivă:
“Vreau să îţi blochezi iubirea faţă de alte persoane şi să mi-o oferi exclusiv. Aşa voi face şi eu”.
Iată în ce constă relaţia: îţi inviţi partenerul să devină o persoană blocată, după chipul şi asemănarea ta.
Ataşamentul blochează curgerea spontană a iubirii şi în alte direcţii, către alţi oameni.
Este ca şi cum, mergând la un meci de fotbal, ai urmări un singur jucător din cei 22.
Chiar şi atunci când antrenorul l-a scos din teren şi stă pe banca de
rezerve, în loc să te uiţi la meci şi să te bucuri de spectacol, te uiţi
la favoritul tău cum se scobeşte în nas.
Ataşamentul te
închide într-o lume care în cele din urmă devine plictisitoare, în ciuda
eforturilor tale de a te convinge de contrariu.
În sfârşit, într-o relaţie clădită pe ataşament şi nu pe libertate, iubirea nu poate fi autentică.
Nu poţi iubi un om dacă ai nevoie de el.
Imediat în spatele iubirii tale stau manipularea, constrângerea
subtilă, culpabilizarea – instrumente necesare în lupta cu propria ta
teamă de a nu-l pierde pe cel care îţi împlineşte nevoia.
A te
ataşa înseamnă a te agăţa de, iar asta arată desluşit faptul că nu ai
încredere în realitatea mai largă, cea care te cuprinde pe tine şi îl
cuprinde şi pe partenerul tău.
Ataşamentul este urmarea firească a identificării cu Eul, iar Eul este o formă de control.
A avea încredere în curgerea armonioasă a realităţii, a te oferi
necunoscutului cu inima deschisă şi fără teamă, înseamnă a renunţa la
control, adică la Eu.
Aceasta cred că este iubirea în sensul ei
cel mai înalt, o încredere completă şi conştientă în ceea ce te
depăşeşte şi în acelaşi timp se naşte din tine, infinitul proces de
echilibrare a lumii pe care îl conţii şi care te conţine.
Îmi vei spune că, dacă un obiect de ataşament dispare, poţi oricând căuta altul. Aşa este.
Dar ţi se pare că asta rezolvă problema sau o prelungeşte?
Astăzi te cramponezi de o femeie, mâine de alta. În copilărie te agăţai de tatăl tău, acum te agăţi de iubitul tău.
Atitudinea ta este aceeaşi.
Fericirea ta pare a veni tot timpul din altă parte. Până când vei persista în acest tipar?
N-ar fi mai frumos să poţi spune:
“Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”?
Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit.
Cu tine IMPARTASEAM fericirea.
Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine.
Ce încântare ar fi să poţi trăi astfel!
Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără
să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.
Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător.
În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta.
Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine.
Tu eşti un vast repertoriu.
Înăuntrul tău există mii de cântece.
Marea problemă este că nu eşti conştient.
Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine.
Asta este iluzia.
Asta este condiţionarea.
Nu ţi-a spus sau nu te-a ajutat nimeni să descoperi ceea ce conţii.
Urechile tale sunt astupate. Nu auzi nimic când eşti singur. Ai dopuri.
Ce vrăjitorie uluitoare! Să conţii toate cântecele şi să crezi că eşti gol.
Nu este asta ignoranţă?
Greşeşte filosofia indiană când afirmă că rădăcina suferinţei este Avidya (ignoranţa)?
Nu ignoranţă în sensul că nu ai anumite cunoştinţe, ci în sensul că îţi ignori/ adică nu eşti conştient de natura ta reală.
Natura ta reală este încântătoare, este plină de cântece.
Dar tu te-ai închis în Eu şi aştepţi un trubadur.
Iată ce criteriu îţi ofer: dacă nu poţi fi fericit atunci când eşti singur, atunci nu vei fi fericit nici cu altcineva.
Iar ca să te bucuri de tine, trebuie să te cunoşti.
Adică să îţi descoperi Sinele, să intri în contact cu el.
Este ceea ce faci în fiecare noapte, doar că nu o faci conştient.
În fiecare noapte, tu te retragi din ceea ce îţi imaginezi că este lumea în Sinele tău.
Şi nu iei pe nimeni cu tine!
Eşti singur!
Oricât de mult ai iubi pe cineva, oricât de mult ai ţine la cineva, îi spui frumos “Noapte bună” şi te culci.
Te-ai gândit vreodată la asta? în somnul profund, acolo unde nu mai
există impresii senzoriale, imagini, gânduri, tu eşti în fuziune cu
Sinele.
Însă această fuziune e realizată fără participarea conştiinţei. Ea este absolut necesară supravieţuirii corpului şi minţii.
Privat de somn o iei razna! Sinele alimentează cu energie corpul şi mintea.
Acelaşi lucru poate fi făcut şi în stare de veghe. Sinele lucrează şi ziua. De fapt, lucrează nonstop.
Bhagavad Gita spune: “întreagă această lume este desfăşurată de mine;
în mine stau toate fiinţele şi nu eu stau în ele” (9, 4). Şi mai
departe:
“Eu sunt la fel pentru toate fiinţele; pentru mine nu-i nimeni pe care să-l plac sau să-l urăsc.” (9, 24).
În somnul profund, orice suferinţă, oricât de crâncenă, încetează. Ce dovadă mai bună cauţi?
în somnul profund identificarea cu Eul încetează. Sinele rămâne în
propria lui natură şi această natură nu conţine nici un miligram de
suferinţă. Este doar fericire
Într-o formulă surprinzătoare,
a-ţi realiza Sinele (scopul tuturor metodologiilor spirituale) înseamnă a
simţi când eşti treaz ceea ce simţi în somnul profund.
Cum se face asta? Prin înţelegere.
Poate vrei să-ţi petreci 15 ani din viaţă stând în Lotus.
Poate vrei să bolboroseşti rugăciuni 20 de ani într-o mănăstire. Aceasta face parte din joc.
Vei obţine cu siguranţă ceva, inclusiv puteri paranormale, însă nimic din ceea ce e temporar nu merită a fi obţinut.
Intuiţia mea de om care a realizat că nu ştie aproape nimic este asta:
baza iluminării spirituale este înţelegerea că nu eşti separat, că nu
există alţii decât dacă îţi imaginezi asta, că întreaga existenţă este
relaţională, că ceea ce faci este totuna cu ceea ce ţi se face şi că
evenimentele curg de la Sine, fără ca ele să i se întâmple cuiva sau să
fie produse de cineva.
Maestrul în care crezi nu eşti decât tu într-o altă formă, tu jucându-te de-a învăţatul cu tine însuţi.
Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu, în cea mai desăvârşită deghizare posibilă.
Din acest spectacol te retragi periodic pentru a te odihni, după care o iei de la capăt… “
joi, 22 martie 2012
Dragostea - Ellen White
“Dragostea trebuie cultivată prin exprimare. Iubirea nu poate exista multă vreme dacă nu este exteriorizată prin fapte, tot aşa precum focul nu poate rămâne aprins dacă nu este alimentat cu combustibil. Iubirea nu poate fi durabilă dacă nu este exercitată. Fiecare act motivat de iubire o dezvoltă şi o intensifică. Atunci când certurile şi spiritul autoritar sunt aduse la tăcere, dragostea învinge.”
Ellen White
“Reprimarea dragostei duce la dispariţia ei. Dacă impulsurile de amabilitate şi generozitate sunt reprimate, ele dispar, iar inima devine rece şi însigurată. Nu lăsaţi ca inimile celor care sunt legaţi de voi să tânjească după amabilitate şi simpatie. Planta preţioasă a iubirii trebuie să fie îngrijită cu gingăşie şi se va dezvolta devenind puternică, viguroasă şi plină de roade, manifestându-se în toate aspectele caracterului.”Ellen White
duminică, 18 martie 2012
Iubirea ca terapie_OSHO
Iubirea ca terapie
Osho: Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc
In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:
”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”
Te invit sa citesti raspunsul sau, mai jos.
Lectura placuta!
Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.
Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.
La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã
Osho: Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc
In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:
”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”
Te invit sa citesti raspunsul sau, mai jos.
Lectura placuta!
Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.
Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.
La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã
hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.
Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.
Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.
Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.
Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.
Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare.
Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.
Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi
Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.
Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.
Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.
Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.
Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare.
Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.
Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi
un act mecanic. El nu conţine nici un element uman.
Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).
Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã.
De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt.
Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.
Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.
De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.
Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat.
Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele
lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.
Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.
Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret.
Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.
De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“
Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.
Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã.
Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.
Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.
Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.
Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.
Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).
Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã.
De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt.
Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.
Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.
De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.
Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat.
Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele
lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.
Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.
Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret.
Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.
De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“
Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.
Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã.
Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.
Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.
Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.
Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.
Primit prin mail.
joi, 15 martie 2012
miercuri, 14 martie 2012
sâmbătă, 10 martie 2012
Te Iubesc
Dacă -ți spun o dată “te iubesc”, lumea din jurul tău dispare...iar tu nici nu observi.
Dacă -ți spun încă o dată “te iubesc”, tot ceea ce credeai că ești va dispărea...iar tu nu vei observa.
Dacă -ți spun a treia oară “te iubesc”, îmi vei deschide ușa inimii tale și mă vei lăsa să intru.
Două cuvinte sacre : “te iubesc”.
De mii și mii de ori îți spun :“te iubesc”, pentru că acestea transformă Totul !
Iubirea se trăiește, se simte prin fiecare fibră a trupului tău, îți hrănește sufletul, îți dă forță și putere, te înalță!
Totul în jurul tău înflorește, indiferent de anotimp, capătă un ritm, este ca și cum te-ai învărti, prin rotații ale beatitudinii, începi să iubești Totul, observi că totul are viață.
Culorile încep să capete diferite nuanțe strălucitoare în totul înconjurător.Fața ta este plină de veselie, bucurie, ochii s-au schimbat în diamante, căci cu ei observi aceste aspete ale transformării .
Din liniștea ta firească începe să se audă un zgomot puternic, auzi cum mașinile au zgomote diferite în circulație, înainte nu le auzeai deoarece făceau parte din cotidianul vieții tale( lumea ta - obișnuința), apoi păsările cum cântă, apoi un murmur continuu venit din inima pământului, ca și cum ți-ar vorbi, și chiar îți vorbește, prin căldura și răcoarea pe care le degajă,apoi murmurul continuă prin freamătul naturii,iar vântul și ploaia îți spun când sunt benefice și când sunt acide pământului.Toate acestea sunt transformări în inima ta.
“Te iubesc”- are mii de culori calde,cerculețe și steluțe luminoase,strălucitoare, pline de conținut și formă !
Sursa: Maretia Iubirii
miercuri, 7 martie 2012
Experimenteaza orgasmul controlat
Ce este ejacularea feminină? Știai că unele femei ejaculează atunci când ating orgasmul și că deși ejacularea feminină este mai puțin cunoscută este totuși din ce în ce mai mult studiată? Cum apare ejacularea feminină? Toate femeile ejaculează atunci când ating orgasmul? E bine sau nu să ajungi ca femeie la ejaculare? Toate acestea sunt întrebări pe care unele femei și chiar unii specialiști în sexologie și le pun din ce în ce mai des. Iată ce răspunsuri am găsit noi: |
Punctul G - punctul tare al plăcerii feminine
Multă lume a vorbit despre punctul G. Unii au spus că există, alții că nu există, iar alții îl caută încă. Cercetări recente au descoperit însă că punctul G reprezintă un vestigiu feminin echivalent prostatei masculine (care înconjoară colul vezicii urinare), având aceeaşi origine embriologică ca şi prostata. La bărbat, prostata este răspunzătoare de lichidul de ejaculare.
De aceea, se consideră că punctul G este răspunzător de ejacularea feminină. Ejacularea feminină reprezintă expulzarea unui fluid prin uretră şi de aceea s-a crezut ca este vorba numai de urină, dar analizele de laborator au demonstrat ca are altă compoziţie decât urina - s-a descoperit că acest fluid are în constituţia sa elemente caracteristice fluidului secretat de prostata masculină (care reprezintă aproape 50% din compoziţia lichidului spermatic ejaculat de bărbat).
O părere este că acest fluid ejaculat de femeie în momentul orgasmului este secretat de glandele parauretrale, numite şi glandele Skenes, ce se află in jurul uretrei şi care sunt similare glandei prostată a bărbatului. O altă părere este că fluidul ejaculat este fluidul ce se acumulează în ţesutul spongios din care este formată zona numită "Punctul G". Fluidul ejaculat este transparent şi variază în cantitate de la câteva picături pană la câteva căni.
Uneori este posibil ca lichidul de ejaculare să nu fie expulzat şi să se întoarcă în vezica urinară. Contracţiile convulsive care apar la nivelul vaginului, cât şi la nivelul întregului corp arată însă clar că femeia a avut orgasm cu descărcare. Alte semne sunt sensul descendent al energiilor care coboară spre picioare, senzaţia de devitalizare, de epuizare şi faptul că diminuează imediat apetitul amoros.
Ejacularea feminină descarcă rezervorul de energie sexuală
În cazul femeilor care nu aplică continența amoroasă, toată energia sexuală acumulată în timpul preludiului și al ludiului se pierde o dată cu ejacularea feminină. E ca și când rezervorul uneori imens de energie sexuală al femeii respective este brusc golit și pierdut definitiv.
Femeiele care experimentează ejacularea feminină menționează faptul că ejacularea feminină însoțește cel mai adesea orgasmul clitoridian și orgasmul punctului G. Orgasmul clitoridian este un tip de orgasm pe care femeile îl experimentează cel mai mult și cel mai ușor. Orgasmul punctului G este însoţit un apanaj al femeilor mai trezite erotic și mai senzuale. Este deseori însoțit de senzaţia stringentă de a urina şi de expulzarea prin uretră a unui lichid a cărui compoziţie chimică este identică cu cea a lichidului spermatic masculin, cu excepţia spermatozoizilor. Lichidul ejaculat de către femeie prin uretră este mult mai limpede, mai alb şi mai puţin mirositor decât urina. Propria lor ejaculare pune adesea femeile într-o situaţie oarecum jenantă, ele crezând că urinează. Și totuși este o mare diferență între ejacularea feminină și orgasmul urinar. Deși mai puțin practicat datorită prejudecăților sociale, orgasmul urinar este un tip de orgasm al continenței sexuale ce aduce trăiri deosebite, elevate și chiar un aport de energie. În timp ce ejacularea feminină conduce la descărcare energetică, epuizare, devitalizare.
În orgasmul obişnuit de tip G, uterul pare să fie împins în jos, în timp ce partea superioară a vaginului se comprimă. Femeile care au experimentat acest tip de orgasm de tip G, descriu fenomenul ca pe o împingere către în jos, ca pentru un act de defecaţie. Apare o undă descendentă de contracţii musculare foarte puternice asociate fluidului ejaculator şi senzaţiei de descărcare, de pierdere a energiei, de epuizare.
În orgasmul obişnuit de tip G, uterul pare să fie împins în jos, în timp ce partea superioară a vaginului se comprimă. Femeile care au experimentat acest tip de orgasm de tip G, descriu fenomenul ca pe o împingere către în jos, ca pentru un act de defecaţie. Apare o undă descendentă de contracţii musculare foarte puternice asociate fluidului ejaculator şi senzaţiei de descărcare, de pierdere a energiei, de epuizare.
Aceste contracţii indică şi sensul descendent al energiilor sexuale, contrar sensului ascendent al sublimării energiilor, care elevează fiinţa şi o înalţă către perceperea nivelelor de conştiinţă elevate. Se relatează frecvent în situaţia în care energiile sexuale sunt împinse în jos, că stimularea digitală a punctului G face ca degetul introdus să fie expulzat din vagin din cauza împingerii în jos a muşchilor vaginali. Acest fenomen a fost denumit “efect în A”.
Cum să evităm ejacularea feminină pentru a păstrata energia sexuală
Există însă şi un alt tip de orgasm feminin al punctului G: orgasmul cu continenţă, sau orgasmul controlat în care, deşi senzaţiile de plăcere sunt foarte intense și delicioase, energia sexuală nu este pierdută, ci înmagazinată şi transformată apoi în mod conştient în forme superioare de energie.
Pentru a reuşi să avem orgasme intense la nivelul punctului G, FĂRĂ DESCĂRCARE (sau aşa-zisa ejaculare feminină), atunci când punctul G este stimulat, e important să urmărim să nu realizăm mişcările de împingere înspre în jos a muşchilor vaginali şi să menţinem o stare de iubire elevată, frenetică, chiar de aspiraţie spirituală, şi de ascensiune a energiilor înspre zona superioară a corpului (piept, gât, cap). De asemenea, este important să menţinem o priză de conştiinţă asupra respiraţiei, pe care să o menţinem regulată şi cât mai lentă (mai ales în fazele de început al practicii orgasmului controlat). Comunicarea celor doi iubiți este foarte importantă pentru a fi sesizate pragurile de plăcere și a se evita punctul de non-retur după care apare ejacularea.
E necesar să depăşim conștient pragurile de plăcere
Orgasmul cu continență sexuală al punctului G poate fi aşadar învăţat. E important ca fiecare femeie să își învețe propriile ritmuri și propriile praguri de plăcere. Pentru a depăși momentele de non-retur este bine să se conștientizeze aceste praguri și astfel să poată fi cu ușurință depășite. Nu trebuie însă să ne fie frică, pentru că această teamă că am putea să pierdem energia, să ejaculăm, poate să blocheze chiar apariţia stării de orgasm. Există femei care trăiesc în mod spontan orgasmul cu continenţă, chiar fără să îşi dea seama de asta. Femeile care s-au obişnuit să trăiască orgasmul cu descărcare trebuie însă să înveţe mecanismul propriu prin care pot transmuta şi sublima aceste energii şi astfel pot experimenta orgasmul cu continenţă. Acest mecanism poate fi învăţat de fiecare în parte numai prin experimentare, fie la început singură, prin autostimulare, fie cu ajutorul fiinţei iubite.
La fel ca în cazurile tuturor formelor de orgasm, şi în cazul punctului G este necesar să ne descoperim pragurile de plăcere, de unde până unde putem trăi plăcerea pe care o putem controla. O condiţie esenţială în trăirea stărilor de orgasm al punctului G este să fim complet relaxate, de aceea uneori este indicat să ni se facă un masaj înainte de stimularea la nivelul punctului G, să ne deconectăm complet de la orice grijă sau preocupare exterioară şi să ne deschidem complet şi să ne abandonăm trăirilor amoroase, pline de frenezie şi chiar de curiozitate.
Respiraţia contribuie foarte mult la crearea senzaţiilor erotice şi transportă energia sexuală prin întregul corp, permiţându-ne să trăim experienţa plăcerilor şi a emoţiilor profunde pe care ni le oferă punctul G. Relaxându-ne şi inspirând profund şi fără a ne grăbi, în loc să ne încordăm, permitem sângelui să circule mai bine, stare care va produce senzaţii senzuale mai intense, care, la rândul lor, vor stimula excitarea şi apariţia orgasmului. În plus, o respiraţie controlată ne va ajuta să direcţionăm energiile în mod conştient şi să le controlăm.
La fel ca în cazurile tuturor formelor de orgasm, şi în cazul punctului G este necesar să ne descoperim pragurile de plăcere, de unde până unde putem trăi plăcerea pe care o putem controla. O condiţie esenţială în trăirea stărilor de orgasm al punctului G este să fim complet relaxate, de aceea uneori este indicat să ni se facă un masaj înainte de stimularea la nivelul punctului G, să ne deconectăm complet de la orice grijă sau preocupare exterioară şi să ne deschidem complet şi să ne abandonăm trăirilor amoroase, pline de frenezie şi chiar de curiozitate.
Respiraţia contribuie foarte mult la crearea senzaţiilor erotice şi transportă energia sexuală prin întregul corp, permiţându-ne să trăim experienţa plăcerilor şi a emoţiilor profunde pe care ni le oferă punctul G. Relaxându-ne şi inspirând profund şi fără a ne grăbi, în loc să ne încordăm, permitem sângelui să circule mai bine, stare care va produce senzaţii senzuale mai intense, care, la rândul lor, vor stimula excitarea şi apariţia orgasmului. În plus, o respiraţie controlată ne va ajuta să direcţionăm energiile în mod conştient şi să le controlăm.
Atât în cursul momentelor de plăcere, dar şi ori de câte ori vei resimţi o dorinţă sexuală, este recomandabil să te relaxezi şi să verifici periodic dacă respiri corect. Dacă constaţi că eşti încordată, relaxează-te şi inspiră lent, lung şi profund. Savurează fiecare senzaţie şi sacralizeaz-o.
Realizează că a face dragoste este cu adevărat o artă sacră.
Sursa:aidacalin
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
