Renunţă la mintea care gândeşte în proză; trezeşte alt gen de minte care gândeşte poetic. Lasă-ţi deoparte priceperea la silogisme; cântecul lasă-l să-ţi fie mod de viaţă. Treci de la intelect la intuiţie, de la cap la inimă, pentru că inima e mai aproape de mistere. - Osho

marți, 22 aprilie 2014

Dragostea, intre frauda si asumare




Atata cruzime in numele iubirii. Relatiile si religia, au ceva in comun….credinta. Credinta in ceva ce nu exista in noi, dar in care vrem sa credem, pentru ca altfel nu ne suportam.
Avem nevoie sa ne credem mai mult decat suntem. Cei mai frumosi, cei mai buni, cei mai destepti. Cei mai iubiti dintre pamanteni, aceasta ne este adevarata dorinta. Si numai dragostea unei persoane pe care tu insuti o admiri va conta. Si totusi stim ca nu suntem cei mai si cei mai si totusi il credem pe celalalt.
Ratiunea din spatele acestei iratiuni este ca ne e suficient un singur om sa ne vada astfel si vom simti ca am cucerit lumea. De fapt ne vom cuceri doar pe noi insine, iubindu-ne prin dragostea celuilalt.
Paradoxul iubirii insa este ca celalalt se indragosteste de potentialul tau iar apoi tu ii ceri sa te iubeasca asa cum esti. El vede in tine ceea ce nici tu nu vezi, ceea ce nici tu nu crezi despre tine. Iubesti inchipuirea celuilalt despre tine, iubesti credinta lui in tine.
Dragostea e un alt fel de narcisism: ne iubim pe noi insine, asa cum ne vede celalalt. Iubim naivitatea si incapatanarea celuilalt in a ne vedea atat de frumos. Desi tu iti stii stangaciile, inadvertentele, vulnerabilitatile. Desi tu iti stii necredinta ta in tine. Sau poate ca stii doar ceea ce nu au vazut altii pana atunci in tine.
 Omul  bantuit de angoase prea mari, de contradictii insuportabile, nu va intelege aceasta sansa. Se va incapatana, inconstient, sa-i arate celuilalt ca nu este demn de dragostea lui. Va cobori singur de pe piedestalul pe care a fost pus, pentru ca el insusi nu crede in el, pentru ca nu crede ca se va putea ridica la inaltimea imaginii nobile create de celalalt.
Aproape ca uraste insesi dragostea celuilalt, pentru ca isi da seama ce frumos ar fi putut fi. Si totusi va cauta, inconstient, sa o distruga.  Pentru ca este prea greu sa-si transforme potentialul in certitudine. Pentru ca a jucat prea mult teatru la inceput si desi i-a reusit atat de bine, profund se simte o frauda.
Desi el insusi iubeste cum il vede celalalt, testul relatiei ii arata limitele propriei necredinte in sine. Pentru ca aici intervine orgoliul ridicol care spune: “Ia-ma asa cum sunt, dar iubeste-ma asa cum ma imaginezi. Lasa-ma sa fiu om, dar priveste-ma ca pe un zeu. Lasa-ma sa fiu o frauda, dar trateaza-ma ca si cum as fi autentic. Crezi tu in mine in locul meu, pentru totdeauna, pentru ca eu nu o voi face niciodata.” Si relatia va dura pana cand unul va obosi: fie unul sa mai joace teatru pentru a-i mentine celuilalt speranta, fie celalalt sa se mai roage la un zeu inexistent.
Omul curajos insa, se va catara pe dragostea celuilalt catre el insusi. E un soi de profetie autoimplinita – s-a dat mare si pentru ca celalalt l-a crezut, a si devenit mare. Credinta celuilalt in el ii este suficienta pentru a putea crede el insusi in el. Pentru ca acel om stie ca nu este o frauda, ci pur si simplu un adevar nerostit care atunci cand isi intalneste cerneala, devine un manuscris.
Omul curajos ii reinventeaza celuilalt divinul, inventandu-se astfel pe sine. Alchimizeaza cenusa in diamant, pentru ca se simte demn de dragoste si mai mult, pentru ca are dragoste de daruit.

http://www.artdevivre.ro/
Trimiteți un comentariu
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...