Sufletul femeii este izvorul iubirii, sufletul barbatului nu are acest izvor. Barbatul este izvorul fortei. Femeia este principiul care daruieste.
Ea simte nevoia sa poata darui, macar pe ea insasi, indiferent cum ii spunem, daruire de sine, sacrificiu de sine, pierdere sterila de forte sau oricum altfel. In orice caz, daca nu este capabila sa ofere, energia ei se va concentra intr-un nor negru, amenintator, de furtuna. Daca ar sti sa-si inteleaga esenta nelinistii ei interioare si sa se elibereze de frica “nimeni nu ma iubeste” (inversunarea ca nu este remarcata sau ca, dupa parerea ei, nu este inteleasa, protejata, iubita, respectata, pretuita pentru devotamentul si spiritul ei de sacrificiu, etc. – si toate din frica “nimeni nu ma iubeste”), nu s-ar mai autoumili.
Femeia care, umilindu-se, spera ca sotul va incepe sa o iubeasca, ar trebui sa stie ca autoumilirea atrage umilinta si va fi umilita si in continuare, chiar daca acest comportament nu este caracteristic pentru barbati. Ea nu pune la socoteala umilinta si acesta este stresul ei. Ea n-ar trebui sa faca din ea o prostuta smerita, chiar daca este suficient de desteapta ca sa stie ca barbatilor le plac femeile slabe (ca temperament). Daca face asa, sa fie pregatita pentru urmarile unei astfel de inselaciuni.
Femeia care iubeste cu curaj nu incearca sa se poarte cu o superioritate de barbat fata de problemele esentiale – ea este doar o femeie. In fata feminitatii ei oamenii se vor inclina cu respect si ii vor ierta dezordinea din casa.
Daca femeii nu i-ar fi frica, ea nu ar exagera cu grija ei, nu i-ar sacai pe sot si pe copii, nu s-ar irosi in van. Barbatul nici nu observa casa stralucind de curatenie, daca sotia, istovita si plansa, il asteapta in prag cu reprosuri. O casa sterilizata, de o curatenie exemplara, creeaza in casa, ca orice alta exagerare, doar tensiune.
Priviti reclamele in care apare o femeie frumoasa care, prin frumusetea ei, infrumuseteaza dezordinea din jur. Chipul ei radios ar vrea parca sa spuna: “O sa strang totul imediat. Am vrut mai intai sa te vad si sa-ti spun ca te iubesc”. Daca femeia nu s-ar teme ca nu este iubita, atunci ea ar fi iubita si viata ar iubi-o si ea, deoarece o alta posibilitate pur si simplu nu ar exista! I-ar disparea nevoia sa-i fie teama ca nu este iubita, nu i-ar mai fi frica, nu i-ar mai trebui sa invete prin suferinte – caci ea si-a iertat frica si prin aceasta a devenit mai inteleapta.
Barbatul, prin natura lui, este partea care primeste. Daca omenirea ar fi inteles corect acest lucru, ar fi incetat sa mai manifeste nevoi irationale si zadarnice. Daca pretindem sentimente de la un barbat, asta inseamna dominare, si orice manifestare a puterii isi arata partea negativa, care provoaca cel putin un refuz. De unde nu este nimic, nici nu ai ce lua.
In esenta sa, iubirea barbatului este forta care i se ofera iubitei. Barbatul isi ofera forta, dar se inchide in el daca femeia incepe sa aiba pretentii. Nu trebuie invinovatit pentru asta – se petrece inconstient. De aceea este nevoie ca oamenii – atat femeia cat si barbatul, pe cat posibil, sa se cunoasca profund atat pe sine cat si sexul opus.
Daca barbatul si-ar ierta teama ca nu este iubit, atunci subconstientul lui sau capacitatea de a rationa s-ar deschide. El si-ar putea privi cu intelegere sotia atunci cand ea ar pretinde ceva, dupa parerea lui lipsit de sens sau imposibil; el nu s-ar mai simti vinovat si nu s-ar mai inrai. Atunci barbatul ar inceta sa se salveze fugind de propria sotie si alegand calea autodistrugerii. . Claritatea mintii de barbat i-ar oferi chiar lui posibilitatea sa mearga primul inainte, asa cum a fost predeterminat de catre natura. In felul acesta, barbatul si-ar restabili partea lui de divinitate, forta lui primara, atotbiruitoare. Este acea forta la care viseaza atat barbatii cat si femeile. Omenirea se zbuciuma sa caute aceasta forta rara sa inteleaga ca ea nu este o utopie, ca nu este trecutul pe care l-a pierdut de mult – este pur si simplu forta pe care ea o tine captiva. Energia tinuta in captivitate este totdeauna negativa pentru ca ea nu circula.
Femeia este subiectul care da. Barbatul este subiectul care ia. In limba estoniana exista expresia: barbatul “ia de nevasta”, femeia “se duce dupa barbat”. Barbatul ia atunci cand femeia este pregatita sa dea. Numai cu aceasta conditie poate incepe o viata in comun; acest adevar de viata nu este insa inteles.
Izvorul prestabileste totul. Daca cel care vine la izvor, nu stie sa-i pastreze puritatea si intra fara jena cu picioarele in apa, apa se va tulbura si nu va mai fi buna de baut. Cand vine a doua oara, izvorul poate sa-i ofere doar malul de pe fund si el trebuie sa aleaga – fie sa moara de sete, fie sa caute un alt izvor. Dar prin simplul fapt ca el exista, izvorul a atras deja pe cel insetat, caci nu intamplator omul si-a facut poteca spre el.
Natura daruieste iertare. Acest rege trufas al naturii, care a intrat cu picioarele in izvor, moare acum de sete. El vede ca si-a facut rau lui insusi. Acum se inarmeaza cu rabdare si asteapta ca apa sa se limpezeasca. Cand se apleaca sa bea apa si isi priveste chipul reflectat pe oglinda apei, cand aude murmurul care ii invigoreaza sufletul, intelege si nu va mai uita niciodata. Acest izvor i-a dat altceva, mai mult decat apa. Femeia care nu stie sau nu vrea sa-i dea celui insetat sa bea pana cand isi potoleste setea, nu va deveni niciodata izvorul vietii vesnice. Barbatul care vine in graba, doar sa bea, nu va primi niciodata apa curata.
Daca din izvorul feminin si matern curge o iubire care nu duce nicaieri, izvorul se va infunda si in spatele zidului de frica iubirea se va transforma cu timpul intr-un vulcan furios care ameninta sa erupa in curand. Ca orice negativitate, rautatea poseda o forta nimicitoare si strapunge orice zid. Sotul si copiii, avand nevoie de iubire, sunt nevoiti mereu sa treaca prin zid, provocandu-si durere lor si nu numai lor, si totusi nu obtin iubirea care i-ar hrani necontenit. Senzatia de iubire apare atunci cand oamenii se imbratiseaza, adica se afla unul in biocampul celuilalt. Dar intrucat acest lucru nu se intampla mereu, dezamagirea se amplifica.
Barbatii (si fiii) intra in stare de criza si cauta o iesire – se dau la o parte dezamagiti si deja nu mai vin cu o privire stralucitoare sa mangaie si sa fie mangaiati, se inchid in ei si sunt acuzati ca nu iubesc, ca nu sunt grijulii, ca sunt nepriceputi etc.,pleaca sa-si inece amarul in alcool, dar de fiecare data criza sufleteasca doar se adanceste; incearca sa schimbe situatia prin fapte bune dupa parerea lor dar nu primesc raspuns; devin narcomani ca sa-si distruga in totalitate capacitatile mentale; se adreseaza psihiatrilor si isi inabusa chinurile sufletesti cu medicamente; cedeaza, isi pierd orice curaj si receptivitate a fata de mediul inconjurator; se afunda in activitati infractionale intrucat frica -nimeni nu ma iubeste – s-a transformat in rautate inversunata; vin sa-si ia ce este al lor prin brutalitate; se duc sa caute un nou izvor de iubire, dar nu il gasesc, intrucat cauza iubirii neimpartasite rezida in ei insisi si nimeni altcineva nu poate sa o indeparteze.
Cu timpul, acest sentiment se accentueaza, apoi se atenueaza, devenind tristete neputincioasa, amaraciune, rautate. Pentru a iesi din aceasta criza fiecare barbat are propria sa cale, dar fara eliberarea stresului nu va obtine linistea sufleteasca. Ar putea sa se prefaca, sa afiseze o stare buna, desi jocul nu este bun, dar corpul lui nu va suporta mult timp acest lucru. Barbatilor nu le plac spectacolele proaste.
Sa nu uitam, asadar: Femeia da forta iubirii si ia forta fizica a barbatului. Barbatul da forta fizica si ia forta iubirii. Acesta este echilibrul creat de natura, asa a fost, este si va fi, cel putin pana la sfarsitul acestei civilizatii.
Extras din “Sa stagnezi sau sa evoluezi”, Luule Viilma, Editura Dharana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu