Relatiile se fac si se desfac. Se modifica. Tot timpul. Viata toata este relatie. Dar, cata vreme exista moartea, nu exista relatie neamenintata de ruptura. Si, in ciuda, ba chiar, tocmai pentru ca exista moartea ne dorim relatia cu celalat, pentru ca relatia e viata insasi. Sunt insa relatii care mor pur si simplu, unul dintre parteneri il ”omoara” pe celalalt, retragandu-i iubirea. Iata ca, de fapt, nu este nevoie de moarte propriu zisa, de vreme ce exista moartea iubirii. La fel de adevarat este ca cineva disparut poate “trai” in mintea si sufletul celorlalti pentru ca ei l-au iubit si il iubesc.
Se spune adesea ca opusul ei, al iubirii, este ura. Nu prea este asa. Opusul iubirii, dar si al urii, este indiferenta. Cel/Cea fata de care nu simti nimic – o doamna langa care am stat 5 minute ieri la casa in supermarket, nu mi-o amintesc, poate ca nici nu exista, dar o inventez acum in sprijinul argumentatiei – poate fi in viata ori ba. Numitorul comun este iubirea, prezenta sau absenta ei.
Pentru un copil, a fi viu, a putea trai inseamna simplu, sa existe cineva care sa il iubeasca si deci sa il ingrijeasca. Asta este tot ce conteaza la inceputul vietii sale. Sa aiba sansa unei relatii de iubire cu cineva. Lucrul asta simplu, in ciuda complexitatii vietii de adult, nu se schimba. Dar in asteptarea marii iubiri, in asteptarea Lui/Ei, cel perfect care sa ne aduca implinirea, uitam ca iubim in fiecare zi. Ne iubim copiii, parintii, fratii, prietenii, colegii etc. Avem un pic de iubire pentru fiecare, pentru ca altfel nu am avea relatii. Ne-am putea bucura de diversitatea, bogatia, dinamismul lor daca nu am ramane blocati cu sufletul si mintea la o mare iubire.
Daca ne imaginam iubirea ca un rezervor ce se goleste cand iubim si se umple cand primim iubire, ecuatia este simpla, avem nevoie de echilibru. Suntem permanent in cautarea acestui echilibru. Evident, nu avem instrumente pentru a masura cu exactitate cat suntem de “plini” sau “goi” de iubire la un moment dat, avem doar vagi repere: o stare de bine, de implinire, momente de entuziasm, de euforie etc. Sau stari proaste, de tristete, inutilitate, furie etc.
Se intampla uneori sa ne “blocam” iubirea in relatii de mult apuse, care nu ne mai hranesc, care nu vor fi capabile sa umple rezervorul de care vorbeam. Pierdem tempouri, clipe, minute sau ani rememorand alte tempori, clipe, minute, ani. Nostalgia, acea tristete “dulce” sau furibunda care ne cuprinde uneori, nu ne lasa sa traim in prezent, ne blocheaza caile de acces catre un altul/alta, catre oportunitatea de a simti, trai ceva nou, viu, dinamic. Dar pentru asta este nevoie sa iubesti primul, sa iesi in afara lui “daca el nu ma place nici eu nu o sa-l plac”, “daca el nu ma cauta nici eu nu il sun”. Avem nevoie sa ne cunoastem si sa ne afirmam sentimentele.
Stand la panda, urmarind reactia celuilalt, “cantarind” cat ne iubeste el/ea ca sa ii putem iubi pe masura, ramanem blocati in teama, paroxistica uneori, de a fi refuzati, de a nu primi ceea ce dorim. Cand ne imprietenim cu aceasta teama iar ea devine partenera noastra de zi cu zi… pierdem acele tempouri, clipe, minute, sau poate, ani de care vorbeam. Pierdem sanse de a trai frumos.
Si-apoi, iubirea nu este numai despre o alta fiinta umana vie, prezenta, dorita. Exista iubire de Dumnezeu sau de natura, sau de arta. Orice forma de manifestare umana, creativa, care ne poate imbogati, care ne permite sa ne linistim, sa speram, sa dorim, sa visam.
Sa ne amintim mai des deci, de toti cei pe care ii iubim si ne iubesc, de toate lucrurile frumoase pe care le facem cu ceilalti sau pentru ei, sa ne amintim mai des de tot ceea ce avem si suntem. Singuri sau in relatie.
Monica Geana
http://centrulself.ro/articole/ganduri-despre-a-iubi/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu